La omul sărac, nici banii nu trag

Una dintre temele contradictorii ale perioadei este hotărîrea de mărire a salariilor unor categorii profesionale. Să lăsăm la o parte –  la modul cel mai apolitic posibil (adică… logic) – pripeala, caracterul electoral al unei asemeni măsuri. Care s-ar fi cerut  precedată de serioase calcule, simulări şi analize. Şi care, bref, poate fi asumată – ca o condiţie obligatorie a reuşitei – doar de un guvern stabil, cu solidă susţinere politică. În fond, chiar şi tehnocraţii au promis dublarea unor categorii de salarii de la mijlocul lui 2017! Dincolo de aceste realităţi, prea puţini jurnalişti şi analişti economici s-au aplecat asupra fondului problemei, realităţii nefardate şi suportului acestei necesităţi vitale: creşterea nivelului de trai, ca să reamintesc o uitată sintagmă din vremea regretatului odios. E evident că în România salariile – cum vom vedea – sînt firave, şi pentru mulţi români abia asigură  supravieţuirea. Dar, ca orice altă provocare esenţială pentru guvernanţii noştri din 1990 încoace, şi această cerinţă – ce ar trebui să facă unor proiecte de lungă durată, apolitice şi neviciate conjunctural, cum ni se oferă nouă, o dată la patru ani – e mereu tratată „pe genunchi” şi folosită ca atractivă momeală electorală, uitată îndată după decizia urnelor. Pe de altă parte, s-a văzut că –  dintr-un reflex de apărare moştenit? – orice guvern în funcţie vede, percepe şi va considera o creştere consistentă a lefurilor ca un soi de pierdere asumată, ca o pomană, ca un ban „furat” mult-invocatelor investiţii „salvatoare”. Care investiţii, domnilor? Vă referiţi la reţeaua noastră de autostrăzi? Ori la multe alte „betonări” salutare, înfăptuite în ultimii 26 de ani? Haideţi, mă lasaţi, vorba tinerilor noştri?! Un salariu decent implică nu doar confort personal minimal, ci şi acces la cultură, la sănătate, la o educaţie de calitate. Citez, selectiv, din recenta postare-sinteză a scriitorului  Liviu Antonesei: „De la 245.000 de analfabeţi în 2011 la cifra de acum – 350.000! – e un salt spectaculos, ca să nu mai spun că şi vechiul bilanţ e terifiant. Sînt evidente foloasele aduse respectivelor servicii publice de nişte salarii decente pentru salariaţii din sistemul medical şi de învăţămînt. Nu se poate, spun şi vor spune mereu guvernanţii (sic – n.a.!). De bună seamă că nu se poate, de vreme ce venitul merge 60% la capital şi 40% la forţa de muncă, adică invers decît în primele zece ţări UE, dar foarte aproape de cum se petrec lucrurile în orice colonie”. Aşadar, iată unde este esenţa problemei – şi posibila ei corectă rezolvare – , peste frisoane electorale şi demagogii populiste de conjunctură. În distribuirea justă, cu faţa la oameni, nu la mereu ratate „proiecte măreţe”, a acumulărilor visteriei, inclusiv prin salarii decente! Să încercăm un calcul simplu: dacă numai din anul 2000 încoace s-ar fi asigurat o creştere minimă – dar constantă! – de numai 3%  anual a fondurilor de salarii, coroborată cu invocata echilibrare a raportului capital/salarii, azi lefurile românilor ar fi fost, în termeni reali, duble! Dar, vedeţi, ar fi dispărut şi falsa dihotomie ( „ăştia ne dau” – dau de pomană, oare? – „ăştia ne iau”), odată cu principala armă şi argument electoral: vă mărim lefurile, numai…votaţi-ne!  E drept, populismul s-a dovedit – vezi victoria  lui Trump – eficient chiar şi în „democratica” Americă, după cum bine ne preveniseră eseurile profesorului Daniel Șandru, fălticeneanul nostru drag. Darmite în „Valahia” mimetică, blazată, opacă  şi credulă care a devenit (ori aşa a fost, mereu?) România! Să vedeţi, însă, cît de multe ne poate dezvălui, la o sumară analiză şi dincolo de valoarea bănească în sine, topul salariilor pe judeţe, recent publicat de I.N.S. Doar cinci unităţi administrative depăşesc media naţională a venitului net (2.478 lei lunar): municipiul Bucureşti (2.852 lei) şi judeţele Ilfov, Cluj, Timiş şi Sibiu, urmate imediat de Braşov. Evident, Transilvania, am fi tentaţi să exclamăm, pripit (dînd apă la moară separatiştilor ardeleni de diferite  orientări!). Greşit, de vreme ce între cele mai sărace 20 judeţe (salarii de 1.500-1.800 lei) se numără (alături de Vîlcea, Caraş, Galaţi, Gorj, Vrancea, Ialomiţa, Botoşani sau Brăila) intra-carpaticele Alba, Bihor, Mureş, Sălaj ori Satu Mare. În cazul „campionilor ardeleni” e vorba, de fapt, de puternice cetăţi universitare şi „poli atractivi de investiţii”, ceea ce explică şi desemnarea lor ca şi capitale culturale: un cetăţean  educat, bine plătit susţine şi „consumă” cultură! Unul vai de mama lui nu-şi cumpără nici măcar pastă de dinţi. La coada listei se află Harghita şi Teleorman (1.490 lei lunar), fapt care ar putea explica, indirect, opţiunea de vot – evident, radical monocoloră, deşi diferită – a locuitorilor lor. În fine, cele mai mari creşteri salariale faţă de 2015 – de circa 300 lei/lună, cam cît pensia multor locuitori ai zonelor rurale ale judeţelor sărace! – s-au înregistrat tot în Bucureşti, Ilfov şi Cluj. La omul sărac, nici banii nu trag! Doar păduchii…

 

 

Fiţi sociabili!