La o vorbă lungă cu Nazareth (III)

NazarethPrimele vorbe sînt cele obişnuite, de protocol, în sensul că mă simt obligat să îi dezamorsez orice fel de emoţii/spaime/trac, drept pentru care îi spun că vor fi primiţi ca nişte eroi, Nazareth fiind primul grup „cu nume” dintre toate cîte s-au perindat pe scena Festivalului în toate cele patru ediţii. Fireşte, următorul punct era, obligatoriu, felul în care a fost primit în grup, el neavînd nici un an de cînd a fost cooptat. Mă furnica, aşa că folosesc aceeaşi formulare cu care îl atacasem pe Chick Churchill de la Ten Years After cu aproape doi ani în urmă, în legătură cu noul lor chitarist, Jo Gooch: „Cum a decurs adopţia?”. Linton rămîne şi el mut, ca Chick, şi zice exact la fel: „Ce adopţie!?”. „A ta, desigur, nu eşti tu < bebe> în grup?”. Rîde zdravăn, şi-mi povesteşte că se ştia cu ceilalţi de multă vreme, de cînd era copil şi fan al grupului. Mai tîrziu, cînd a mai crescut, au ajuns să frecventeze acelaşi pub, unde au stat la aceeaşi masă de sute de ori. Mai zice că ceilalţi, inclusiv fostul vocalist care a participat la selecţie, au rămas uimiţi să-l vadă la concurs chiar pe el, vecinul de masă! Apoi, m-am simţit obligat să aflu care crede el că e piesa-emblemă a grupului şi pe care îi place lui cel mai mult să o cînte. Îmi confirmă exact ceea ce credeam şi eu, anume că Nazareth este grup de rock’n’roll, deci „Hair of the Dog” e prima aleasă, apoi „Razamanaz”. Cît despre „Love Hurts”, aia care numai la noi se identifică cu Nazareth, nici pomeneală. Îi explic că nu-i nici o surpriză pentru mine, şi că mai sînt şi alţii în situaţia asta: Status Quo, care la noi sînt cunoscuţi doar cu „In the Army”, o lălăială pe care ei nu dau nici 2 pence. Zice Linton Osborne: „Aşa e şi cu Love Hurts, nici nu-mi vine s-o cînt. Dar, dacă lumea o cere…”. Şi, desigur, lumea a cerut-o, că doar nu era să rămînă cu braţele nebălăngănite şi cu brichetele în buzunare.

Fiţi sociabili!