Kitsch-ul unei nopţi de vară

Cine nu-şi aduce aminte de bibelourile înjghebate din scoici lipite pe carton, pe care le aduceam acasă mîndri, din tabăra de la mare? Se pare că „suvenirul” e un foarte vechi obicei. O fixaţie întru oprirea timpului, a clipei frumoase şi iuţi, o nevoie specifică oricui a călătorit măcar o dată dincolo de linia orizontului domestic, vizibil de pe prispa casei.

Într-o lucrare – „Lexiconul inutilităţii” – ce alătură obiceiuri şi comportamente umane mimetice, de serie, generalizate de o epocă în care consumul e ridicat la rang de principiu, de obsesie, A. von Schonburg constată ceva interesant: multe din exponatele de top ale muzeelor de azi au fost iniţial suveniruri aduse din călătorii. Se înscriu în lunga serie picturile lui Canaletto, busturile romane ori vazele etrusce. Chiar şi cornul unic de unicorn (se pare că de fapt e un dinte de narval) expus cu mîndrie teutonă în tezaurul de la Hofsburg – Viena a ajuns şi el în posesia Casei Habsburg ca un suvenir. Ca să nu mai vorbim de nenumăratele relicve aduse de cruciaţi din Ţara Sfîntă, împrăştiate – fără certificat de provenienţă, evident – în domurile şi bisericile din toată Europa.

Într-un fel (foarte omenesc, de altfel), orice călătorie şi-a păstrat, pînă azi, caracterul iniţial de incursiune de pradă, de dorinţă irepresibilă de luare în posesie a bunurilor, a specificului şi identităţii celui cucerit. Este lesne de înţeles de ce, în ultimele decenii, producţia şi comerţul cu suveniruri s-au transformat într-o industrie şi într-o afacere planetară. Nici nu mai are relevanţă faptul că la faţa locului – din Alaska pînă în Patagonia – ni se oferă azi aceleaşi statuete şi făcături de serie, de la obezii Budha din lemn, plastic ori sticlă, pînă la bibelouri „original” africane. Toate turnate, de regulă, în China ori alte ţări asiatice. Kitsch-uri globalizate, dar personalizate diferit, impregnate, nu-i aşa, în mintea turistului cu „atmosfera locului”. Şi numai bune de expus în vitrina din sufragerie măcar pînă la vacanţa viitoare. Cînd – ce efemeră viaţă au amintirile, inclusiv cele din tărîmuri exotice! – vor fi degradate şi condamnate la uitare într-un colţ al podului ori debaralei. Dar, orişicît, ele şi-au îndeplinit funcţia, misiunea lor esenţială: de a-i umple de invidie pe rude ori prieteni şi de a ne ridica măcar oleacă self-respectul! Într-un fel, parcă mi se pare mai cinstită decît aceste clone reproduse la infinit acea conservă ca de sardine ce conţine, ni se spune, „air de Paris”.

Mai nou, observ, obsesia obiectului-suvenir, cea a posesiei materiale, să zic astfel, e înlocuită de mania fotografierii şi postării pe Facebook a bietelor noastre evadări din cotidian, din ogradă. Poza nevestei tale îmbrăţişînd tandru statuia de ceară a lui Elvis ori imaginea puştiului vostru călărind cămila la ea acasă (că Egiptul la „promoţie” a devenit mai ieftin decît Mamaia, dar asta e o altă poveste!) a înlocuit statueta de „abanos” şi indică, sugerează un statut social şi cultural demn de respect. Ce naiba, „prieteni” de reţea, colegi ghinionişti rămaşi la serviciu vara asta, băgaţi şi voi nişte like-uri! „Nu daţi banii pe prostii/ Faceţi poze la copii!” şi „Colorata, mîine-i gata!” se striga, mai demult, pe plajele noastre „comuniste”. Acum, colorata e gata instant şi ajunge tot aşa repede în reţea, în jurul Planetei!

Dar oare ne face asta puţin mai fericiţi, ne ajută cu ceva? Nu aş prea crede. Încît, dragi suvenirnauţi virtuali, zău că nu m-aş mira deloc dacă într-o zi voi găsi postat pînă şi un grupaj de poze cu patul „nupţial” răvăşit cu patimă în sejurul de aniversare a căsătoriei, petrecut – cu preţul multor renunţări şi privaţiuni – în Bali. Compensaţie mincinoasă, mimată, dar terapeutică, reparatorie şi compensatoare, într-un fel, a adevăratei, uitatei „prime nopţi”. Cea consumată discret („Încet, că ne aude mama!”) cu ani înainte, în cutia de beton a apartamentului cu trei camere (lux, ce mai, trei camere!) din Burdujeni. Cel  împărţit cu socrii ori părinţii binevoitori. Zîmbiţi, vă rog! Click! Perfect! Dar nu uitaţi să postaţi imediat!

P.S. După ce am scris acest articol, citesc în ziare că administratorii unei plaje franceze au interzis ca acolo să se mai facă selfie-uri, pe care le consideră o formă de poluare, de degradare a peisajului. Gînd la gînd!

 

Fiţi sociabili!