Jurnalistul liber pus pe liber

În fiecare an, de 3 mai, se sărbătoreşte „Ziua libertăţii presei”. De fapt, un deziderat, un vechi ideal născut odată cu primele gazete tipărite. De cînd datează, din păcate, şi o întrebare la fel de grea: cine e editorul, plătitorul, patronul – de regulă nevăzut – şi care îi sînt interesele, ambiţiile ascunse!? Drumul presei şi al jurnalistului pe această Golgotă a fost şi rămîne unul dificil şi scump plătit, de vreme ce se ştie că acest job se numără între cele mai grele şi periculoase, sub aspectul nesiguranţei cîştigului şi chiar al vieţii proprii, fără a mai adăuga stresul şi bolile aferente. Azi, e drept, putem vorbi, legislativ, de libertatea presei, comparativ cu guvernările totalitare. Da, jurnalistul e liber, dar cît şi pînă unde îşi permite el să uzeze de această libertate de exprimare? În mod obiectiv – şi nu e vina lui – statutul său e asemănător cu cel al inocentului ce mănîncă în premieră ciuperci (nici o aluzie!): toate sînt comestibile, dar unele numai o singură dată! Cronicarii clipei sînt oameni şi ei, trebuie să se hrănească, să supravieţuiască, în toate accepţiile termenului. Însă, la noi, după boom-ul adolescent-libertinar al presei imediat post-decembriste, media s-a coagulat, selectat (proces firesc, pozitiv), dar şi polarizat excesiv, uniformizat şi radicalizat strident în alb şi negru (lucru regretabil, vizibil pînă la refuz şi greaţă în ultimii ani). Dar şi acest fenomen este parţial scuzabil: ziarele, de pildă, nu trăiesc din tiraje, ci din sinecură publicitară regulată, din milostenia – interesată – celor cu resurse (deci şi complicităţi) şi cu drept de semnătură bancară. Unicul criteriu, singura provocare pusă în faţa jurnalistului rămîne una de conştiinţă şi autorespect: cît anume poate el să se afunde în compromis, cum poate rezista tentaţiei pervertirii, parvenirii, excesului în linguşire ori înjurătură! Ce alt exemplu de intransigenţă am putea aduce în această temă decît cel al Poetului, invocat de Radu Mihai Crişan? Deşi „tributul politic” plătit Partidului Conservator în calitate de redactor la Timpul nu poate fi ignorat, poetul a fost „mult prea personal în cuget, simţire şi acţiune pentru a subscrie la toate ideile vehiculate în mediile în care s-a mişcat, lui fiindu-i proprie tendinţa de adoptare  a unor poziţii independente, deasupra claselor şi partidelor politice”. Această tendinţă eminesciană este elementul care îl face pe Alexandru Oprea să afirme că „Perpessicius avea dreptate cînd declara că, de fapt, Eminescu era atît împotriva liberalilor, cît şi a conservatorilor, repudiind cloaca politică în general”. Căci, se întreabă retoric Perpessicius: „Racilele în care izbea Eminescu nu erau ale întregii vieţi politice (ca şi astăzi, n.a.)? Vehemenţa lui traducea sentimentele împotriva clasei politice îndeobşte”. Însuşi George Călinescu scrie: „Domnul Mircea, directorul Tipografiei Naţionale – unde se imprima Curierul – fiind legat prin interese profesionale de domnul Pastia, primarul oraşului, care era atacat într-o foaie locală, Steaua României, rugă pe poet, om cu condei, să scrie cîteva rânduri de apărare pentru primar. Toţi redactorii din lume au făcut asemenea servicii inofensive prietenilor sau cunoscuţilor. Eminescu, care era nevoit, din cauza austerităţii materiale în care trăia, să se hrănească cu nuci, nu voi, totuşi, să facă aceasta şi răspunse, demn, că nici nu cunoaşte pe domnul Pastia, nici nu e cunoscut de dînsul, şi, fiind de puţină vreme în ţară, iar acela nu demult primar, nu poate emite nici o opinie – nici bună, nici rea – asupra-i, sub proprie semnătură. Domnul Mircea propuse, atunci, să facă singur articolul în chestiune şi să-l semneze poetul, propunere la care acesta răspunse, şi mai indignat, că, nu înţelege ca stilul unui om care nu ştie să scrie să treacă drept stilul său, că nu vrea să fie amestecat într-o troacă cu oricine, adică cu domnul Mircea, care este o nulitate, şi că, mai ales, nu ţine să-şi însuşească greşelile oricărui avocat de mîna a treia sau a oricărui ins ce – de ieri, de alaltăieri – ţine pana-n mînă, pentru a înnoda două vorbe româneşti. În urma acestui conflict, Eminescu fu constrîns să se retragă din redacţia gazetei”. Aşadar, pe cel care a plecat de la Curierul de Iaşi şi care a fost gata să plece şi de la Timpul de cîteva ori, cînd s-a încercat a i se restrînge libertatea scrisului, nimic nu l-ar fi putut face să susţină ceva sau pe cineva împotriva convingerilor sale şi numai pentru că aşa i-ar fi cerut conducerea ziarului. Căci, relevă Valeriu Râpeanu, „deşi scrise în ziarul oficial al unui partid, deşi aveau menirea să combată politica partidului de guvernămînt, deşi trebuiau să atace şi să contraatace ziarele adverse, articolele sale transgresează aceste servituţi, constituindu-se într-o veritabilă dezbatere de idei asupra societăţii româneşti”.

Mă întreb şi eu, tot retoric: care şef ori patron de „organ de presă” de azi ar putea fi invocat în acest context?

Cezar Straton

Fiţi sociabili!