Jurnal de război (IV)

În acest ultim episod al rememorării – în An Centenar – vitejiei ostașilor români, care au schimbat – la Mărăști, Mărășești, Oituz, Cireșoaia și pe alte fronturi – soarta unui război ce părea pierdut, odată cu jumătate din Regatul României și întreaga lui avuție (după retragerea Guvernului la Iași și degrongolada trupelor rusești infestate de virusul bolșevismului și după armistițiul înrobitor încheiat de noi cu Puterile Centrale – care, din fericire, nu a mai fost pus în practică) ne întoarcem la paginile pline de adevăr și iubire de neam scrise în tranșee de Gheorghe I. Brătianu – fiul neuitatului Ionel Brătianu – voluntar la numai 18 ani pe front.

O dovadă a verticalității acestui om stă și refuzul de a se expatria, așa cum i-au propus în 1947 comuniștii, după ce, începînd cu 1944, l-au exclus de la catedră și din Academie și i-au impus domiciliu forțat, deoarece istoricul refuza cu obstinație să retracteze scrierile sale în care demonstra că Basarabia și Bucovina aparțin României. Răspunsul celui ce avea să moară la Sighet în 1953 (la numai 55 de ani) a fost categoric: „Un Brătianu nu dezertează din România!”.

Reiau amintirile autorului referitoare la prezența temporară – în vremea armistițiului – a trupelor române în Bucovina: „Ianuarie 1918. În gara Ițcanilor, tunurile părăsite în grabă de ruși zac grămadă, printre movile de puști și de obuze. Ia cine vrea, ce vrea. Fiecare din bateriile noastre are acum și o mitralieră, cu toate munițiile trebuincioase. Într-o zi, o trupă în haine rusești, străbate Suceava, păstrând, în sunetul asurzitor al unei muzici zgomotoase, o aparență vagă de încolonare. Aproape la fiecare șir de soldați flutură și câte un steag: sunt culorile albastre și galbene ale « Ucrainei independente ». Pe străzi, populație amestecată și indiferentă. Dar afară, pe « Franz Joseph Strasse », Nemții, Leșii, Rutenii, Evreii, ne privesc cu neîncredere și cu dușmănie. Am răsărit doar fără veste de peste graniță, în locul trupelor imperiale și crăiești pe care le așteptau după plecarea Rușilor. De-abia peste câteva zile am pătruns în locuințele Românilor. Nu le e greu să ne lămurească pentru ce ei își ascund cu atâta grijă bucuria de a ne vedea în Suceava. Stăpânirea noastră e prea nesigură, prea vremelnică: la fiecare pas îi pândesc vecinii și slugile. O pornire imprudentă a inimii și vor cădea pradă închisorii și spânzurătorilor împărătești. Și, totuși, cât de adâncă și ce puternică poate fi credința unui neam asuprit! A-i vedea pe Românii de sub stăpânirile străine în casele lor primitoare, a vorbi cu ei, frățește, de grijile și de nădejdile viitorului, e pentru mine o revelație, uimitoare și dureroasă în același timp. Și, totuși, împotriva realității, împotriva semnelor neîndoielnice care ne vesteau zdrobirea unei păci de umilință și de asuprire (armistițiul înrobitor încheiat de România cu Puterile Centrale – n.a.) începe să încolțească în mintea noastră credința că măcar acest colț al Bucovinei ne va rămâne. Nebunie, vis plăcut, cel din urmă rămas din prăbușirea atâtor mari speranțe, vedenie înșelătoare, repede risipită. (…) Februarie 1918. Frământare și zbucium. Armistițiul a încetat. Tunurile au tras din nou pe Valea Trotușului. Odihna noastră în Bucovina a fost dulce, dar scurtă. Ce poate fi dincolo? Unii spun că în fața noastră ar fi vreo cinci sau șapte divizii austriace. Ce se va alege de noi? Perspectiva aceasta nu încântă pe nimeni. Cine spunea că singura mântuire a învinșilor este de a nu mai spera mântuire? (…) Caii sunt pregătiți, tunurile înhămate. Cu înfrigurare crescândă așteptăm ordinele de sus. Emoție. Colonelul citește încruntat, porunca înaltă coboară pe filiera ierarhică: Marele Cartier General, cu ordinul no…, către Corpul de Armată, Divizie, Brigadă… Cu un zâmbet sarcastic, colonelul ne întinde acum slova oficială. Iar noi citim, uimiți: « Având în vedere că se apropie perioada în care oile urmează să fete, binevoiți a întocmi tablouri cu numărul acestor animale ce se află în sectorul ocupat de trupele de sub comanda Dvs. și a le înainta Marelui Cartier General până la data de… » (…) Armistițiul s-a prelungit, dar cercul vrăjmașului se strânge tot mai aspru în jurul nostru.  Pe noi, la marginea Bucovinei, ne izbește ordinul brutal de retragere, de evacuare. Ultimele ceasuri sunt sfâșietoare. Românca vrednică de a cărei primire m-am bucurat, plânge și îmi strecoară în mână scrisorile primite din țară, ca să nu cadă în mâinile vrăjmașilor. La spital, doctorul Teofil Lupu îmi încredințează un teanc de bancnote rusești și românești și mă roagă să le dau, în țară, oricărui așezământ de binefacere aș crede de cuviință, spre a folosi cauzei comune măcar cu atât, acum când zidul de despărțire al hotarului nedrept se ridică din nou, cine știe pentru cât timp. Am trecut muți, cufundați într-o cumplită durere, sub privirile triumfătoare ale străinilor care se îndesau acum pe străzile Sucevei, rânjind și arătându-ne cu degetul, cu bucuria intrării apropiate în oraș a cătanelor împărătești, ale căror străji s-au și arătat la marginea orașului. Ne-am dus spre Valea Siretului, prin Burdujeni, pierzându-ne în ceața ce se lăsa de pe cerul de plumb, în văluri tot mai groase… Morile lui Dumnezeu, zice vechea zicătoare, macină încet, dar sigur. Când m-am despărțit de gazdele mele sucevene atât de prietenoase, le-am spus, mai mult ca o mîngâiere în care nici eu nu mai aveam încredere, că peste șase luni ostașii noștri se vor întoarce în Suceava dezrobită. Și dacă totuși aș fi fost, măcar de rândul acesta, prooroc în țara mea?”.  

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!