Jurnal de război (III)

În „Cuvîntul înainte” al cărții sale „File rupte din cartea războiului”, Gheorghe I. Brătianu – ilustrul istoric și desăvîrșitul patriot român, fiul lui Ionel Brătianu, dar și nepot al altui mare politician, Ion C. Brătianu (1821-1891),  cel ce a fost ctitor al PNL și președinte al Consiliului de Miniștri și a avut un rol marcant în Unirea Principatelor de la 1859, aducerea pe tron a lui Carol I, intrarea în Războiul de Independență, transformarea României în Regat – mărturisește cu modestia specifică marilor spirite că notele sale din război (în care se înrolase ca voluntar, la 18 ani, în ciuda poziției sociale înalte a tatălui său, Ionel) „aparțin păcatelor tinerețelor, de care nimeni nu scapă”.

Memoriile sale din prima linie a luptelor, ce l-au purtat de pe crestele Carpaților Orientali pînă în Bucovina, reprezintă un document deosebit de interesant prin sinceritatea și acuratețea lui. Era firesc ca tînărul Brătian să aibă o atitudine demnă de iluştrii săi înaintași și să aibă drept crez și țel de viață porunca lăsată urmașilor de bunicul său, Ion C. Brătianu, a cărui ultimă dorință, comunicată de pe patul de moarte (1891) a fost: „Mă voi răsuci în mormânt dacă voi, fiii mei, nu veți întregi țara”. Vis îndeplinit: Ionel, fiul, va influența decisiv intrarea României în Primul Război, fapt ce a dus la Marea Unire din 1918. O „clipă astrală” a istoriei noastre care se datorează, în mare măsură, geniului diplomatic al celui care avea să replice, în Parlament, interpelării ironice a lui Nicolae Iorga: – Ce aș avea eu de învățat de la un inginer? – Măsura, domnule profesor, măsura! Dar – alt fapt inedit – încă din 1889, pe cînd, ca tînăr inginer, se ocupa de rețeaua de căi ferate din vestul Moldovei,  viitorul premier s-a preocupat ca majoritatea acestor linii să fie orientată spre frontiera cu Transilvania! Un inginer care a construit România modernă! Și azi avem, vezi Doamne, destui ingineri în posturi de decizie politică. Dar, orice comparație e de prisos.

În continuare, redăm pasaje din însemnările de pe front ale tînărului Gh. Brătianu. Referitoare, de astă dată, la prima intrare a trupelor române în Bucovina, pe fondul degringoladei ce cuprinsese trupele țariste. Din aceste evocări nu lipsește, după cum vom vedea, umorul: „Ianuarie 1918. De câteva zile mergem întins spre miazănoapte, pe urmele rușilor, care se împrăștie după luptele din ținutul Fălticenilor. Revoluția a ajuns în faza hotărâtoare și armatele lor se destramă. În locul lor, vom ocupa colțul de miazăzi al Bucovinei, pe care armistițiul l-a găsit încă de partea noastră a frontului. Ce schimbare completă de decor în câteva zile! Noi, scoși din văgăunile munților și codrilor, trecem nedumeriți prin orașele din Valea Siretului, privind o lume care continuă să-și trăiască rosturile și viața. Mulți dintre noi (…) au privit cu mirare aceste lucruri pentru noi de mult dispărute: lumina electrică, asfaltul, prăvăliile, femeile – altele decât sătencele de pe Valea Trotușului. (…) Suntem la Rădășeni. Străbatem gospodăriile frumoase și bogate ale acestui vechi și mare sat moldovenesc, înconjurat de livezi. Casele sunt încăpătoare, ogrăzile cuprinse. În casa unde ne-am oprit să ne încălzim pereții sunt plini de icoane, de tablouri ieftine, de calendare. Iată, drept deasupra mesei, un calendar mare. Mă uit mai de aproape: are și însemnări. Este una cu litere groase și stângace, chiar în dreptul zilei de 15 August 1916. Ce document interesant! S-a deșteptat în mine curiozitatea studentului, proaspăt înscris în registrele Facultății. Însemnarea unui sătean în ziua declarației războiului! Ce document neprețuit pentru cunoașterea psihologiei populare. Să-l citim cu luare aminte: are valoarea izvorului direct, nealterat de nicio interpretare, de niciun comentariu. Dar să nu mai prelungesc așteptarea cititorului! Iată ce a scris gospodarul din Rădășeni: « 15 August 1916. O fătat vaca ». Am trecut prin Bunești tăcuți, fără trâmbițe. Coloana lungă șerpuiește printre casele pustiite de nebunia bolșevică. Cu coifuri ruginite, cu mantale șterse de ploaie, cu fețele aprinse de bătaia Crivățului, soldații români înaintează spre orașul de Scaun al vechii Moldove. Iată însă asfințitul (…), care luminează, ca un semn de bun venit, turlele înalte ale bisericilor domnești, străvechile ziduri de piatră ale cetății lui Ștefan Vodă, acelea de care s-au spart, în alt veac, trufia lui Albert Craiul. Iar noi, care pătrundem, cei dintâi, în această Suceavă, unde fiecare piatră ne pomenește de mărirea strămoșilor și de slava lor nepieritoare, mergem tăcuți și nesiguri și nu ne vine să credem, după atâtea luni de apărare disperată, că trecem o graniță, că am trecut dincolo de stâlpii negri și galbeni, că suntem stăpâni pe pajurele hrăpărețe, semnele stăpânirii austriace, rămase neatinse chiar în timpul lungii ocupații rusești. Am trecut repede întâiele zile: cartiruire, aprovizionare. Trăim în atmosfera de desfacere a puternicei armate rusești, care se risipește fără luptă, în dorința ei aprigă de pământ și de pace”.

În ediția viitoare – ultima parte a acestui ciclu închinat Centenarului – vom consemna impresiile sucevene (inclusiv ițcănene!) ale tînărului voluntar Gheorghe Brătianu.

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!