Jurnal de război (II)

Continui serialul consacrat vieții, dar și memoriilor din primul război mondial ale istoricului Gheorghe I. Brătianu, fiul marelui politician și patriot, cunoscut sub numele de Ionel Brătianu. Nu înainte de a consemna și comenta amintirile celui care va deveni un consacrat istoric (sfîrșind ucis de comuniști în 1953, în temnița de la Sighet) notez – în an centenar – cîteva lucruri puțin știute despre ilustrul său tată, sfetnicul de încredere al Regelui Ferdinand Întregitorul (dar și iubitul de taină al principesei Maria, viitoarea regină iubită a românilor).

Persuadat de autoritarul său tată, Ionel va urma – cu eforturi mari, dar încununate de succes – Politehnica și, ulterior, Școala de Poduri și Șosele din Paris. El se va felicita ulterior pentru alegerea făcută, afirmînd că „Politehnica e menită să te facă să raționezi, Școala de Poduri să-ți arate chestiunile practice”. Tipul său logic de gîndire este memorabil sintetizat în faimosul schimb de replici cu istoricul Nicolae Iorga, în Parlament: „Ce aș avea eu de învățat de la un inginer?. – Măsura, domnule profesor, măsura!”. Puțină lume știe azi că încă din vremea studenției sale pariziene Ionel l-a avut ca mentor și susținător pe legendarul Anghel Saligny. Inițial, Saligny îl ia sub aripa sa pe tînărul inginer cu care va lucra timp de nouă ani, inclusiv la șantierul faimosului pod de la Cernavodă. Ulterior, după ce Brătianu ajunge ministru, apoi premier, el va apela constant la sfaturile și experiența ilustrului său mentor.

Răsplata comuniștilor pentru urmașul ilustrei dinastii politice măritoare de Țară? Disprețul, bătaia şi mizeria. Profesorul Constantin C. Giurescu, închis și el la Sighet, își va aminti că a auzit din celula sa, fără să vadă, cum istoricul era înjurat birjărește în curtea închisorii de temutul gardian numit Pithecantropul („Paștele și Dumnezeul mă-tii, las că-ți arăt eu ție! Mișcă sus!”), bătut apoi în drumul spre celulă, unde a fost aruncat cu o nouă serie de înjurături și calificative triviale. „Asta a fost picătura care a făcut să se verse paharul – crede Giurescu. În cursul nopții de 24 spre 25 aprilie 1953, Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-și venele gâtului.” (Iată a altă versiune a variantei sinucigașe, deosebită de cea a comuniștilor, care susțineau că istoricul s-ar fi spânzurat în celulă – n.a.).

În fine, un alt coleg de detenție, preotul Alexandru Rațiu, va scrie într-o scrisoare trimisă fiicei lui Brătianu, că l-a văzut pentru ultima oară în ziua de 23 aprilie, Brătianu fiind foarte slăbit și bolnav, și părînd foarte abătut și deprimat, disperat. Gardianul continua să-l strige, să-l insulte și amenințe, terorizîndu-l. Va afla de moartea lui după două zile, prin alfabetul Morse. În timpul nopții trupul lui va fi transportat cu un camion militar și îngropat fără slujbă și fără cruce la căpătîi în cimitirul evreiesc, cimitir abandonat, de pe malul Izei. Preotul Rațiu scrie că i s-a poruncit să curețe celula 73. „Pe dușumea – își va aminti el – am văzut picături de sînge și pe tinetă niște blacheuri foarte ascuțite. Am bănuit că a avut loc o sinucidere, dar nu sunt sigur. Totul era posibil la Sighet”.

La aproape două decenii de la misterioasa moarte, în 1971, N. Ceaușescu a autorizat familia să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor, din județul Argeș. Însă, conform mărturiilor ulterioare ale unor ofițeri de securitate care au participat la operațiune (familia nefiind admisă să asiste la dezhumare), nu a existat nici o certitudine că rămășițele pămîntești restituite familiei erau cele ale lui Gheorghe I. Brătianu.

Iată un tipic exemplu pentru modul în care românii își respectă și cinstesc valorile! Citez, mai departe, din amintirile din război ale adolescentului-soldat Gh. Brătianu.

„21 August 1917. Inspecție în sector, prin pădure. Am ajuns la ruși (aliați ai românilor, dar cuprinși de degringolada și dezordinea induse de ideile bolșevice – n.a.). Chipuri străine ne înconjoară: colo, un pitic cu ochii lungi, trași spre tâmple, cu obrajii ieșiți – figură clasică din extremul Răsărit. Îi strigăm în glumă: „Kitaiski”? (chinez – n.a.). Râde și își arată dinții ascuțiți, de sălbatic (…). Iată ofițerii: doi băieți tineri, cărora urgia egalitară nu le-a smuls încă insignele, gradele cusute pe umăr. Și la ei aceeași oboseală, aceeași nedumerire a războiului, pe care ei nu-l mai înțeleg. Noi, românii, ne apărăm pământul… ei stau alături de noi, fără să știe pentru ce au pornit, pe cine slujesc, pentru ce, de ce să se mai jertfească? Unul dintre ei, mai sincer, destăinuiește fără nicio rușine ce fel de tovărășie îl leagă de subordonatul său: « Hier, lui homme, moi femme. Demain… ». Iar, ca un semn (rău prevestitor! – n.a.) al vremii, ni se arată la o cotitură, printre brazi, cu barba roșcată sub cozorocul șepcii mototolite, gradatul evreu, purtătorul de cuvânt al comitetului atotputernic, al sovietului, care hotărăște soarta armatei și călăuzește pașii Revoluției”.   

Cezar STRATON

 

Fiţi sociabili!