Jurnal de război (I)

Gheorghe I. Brătianu a fost fiul lui Ionel I.C. Brătianu și al prințesei Maria-Moruzi Cuza, văduva fiului lui Al. I. Cuza. S-a născut pe 3 februarie 1898 la Ruginoasa și și-a petrecut copilăria la Palatul Domnesc de acolo. La 18 ani s-a înrolat ca voluntar în război, deși tatăl său, șef de partid, l-ar fi putut scuti. A devenit un reputat istoric, profesor universitar și membru al Academiei Române, doctor în filosofie la universitatea din Cernăuți și doctor în litere la Sorbona.

A fost victimă a regimului comunist și a murit în 1953 în condiții neelucidate pînă azi, la numai 55 de ani, în închisoarea de la Sighet, unde fusese dus, fără proces sau condamnare, în noaptea de 7 spre 8 mai 1950. Comuniștii au susținut că s-a sinucis cu un laț făcut dintr-un cearșaf, dar colegii lui au suspectat faptul că istoricul a fost bătut cu cruzime de un gardian. Prigoana comunistă a început încă din 1944 din cauza vehemenței cu care Brătianu susținea în public și în scrierile sale că Basarabia și Bucovina aparțineau României. În 1947 i s-a propus expatrierea (soția sa, Elena, era fugită în exil, la Paris), dar răspunsul marelui patriot a fost categoric: „Brătianu nu dezertează din România!”. A fost înlăturat de la catedră, i s-a fixat domiciliu obligatoriu și i s-a retras calitatea de academician. În anii 1920 a publicat cartea „File rupte din cartea războiului”. Interesante mărturii ale junelui Brătianu – de pe frontul de la Tîrgu Ocna și Cireșoaia – unde a fost rănit. Dar și din Bucovina, din Suceava, și chiar din cartierul meu natal, uitatul, azi, Ițcani, unde a ajuns odată cu prima intrare în regiune a Armatei Române, în ianuarie 1918.

Iată de ce consider foarte interesante mărturiile viitorului profesor și academician român. Extrase din acest memorial de război văzut, trăit cu ochi de adolescent mi se par interesante și le voi comenta în următoarele ediții ale gazetei. Recent, un cotidian central a publicat ca supliment „de centenar” o parte din inedita scriere. Faptul m-a ambiționat să caut ediția interbelică, unica și cea completă, demers izbutit cu ajutorul unor prieteni scriitori, cărora le mulțumesc.

Înainte de a selecta pasaje revelatoare din cartea amintită, voi aminti mărturisirea cardinalului Alexandru Todea, coleg de detenție la Sighet cu Brătianu. El spune că în 1953, bolnav grav, Brătianu i-a relatat vizita unei „comisii” de la București, care i-ar fi promis că va primi îngrijire și tratament dacă va renunța, într-o nouă ediție, la scrierile sale despre Basarabia și Bucovina și va afirma că ele aparțin Rusiei. „Nu-mi voi trăda țara. Nu pot dezminți un adevăr istoric și nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească!”. Atunci, acele persoane i-au zis: „N-ai să primești îngrijire, nici tratament, nici medicamente, aici ai să pieri!”. El le-a răspuns: „Și dumneavoastră o să pieriți într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu lașitate”. L-au privit în ochi, n-au mai spus nimic și au plecat. A rămas mai departe, singur, în celula 73 a închisorii Sighet. După mărturia cardinalului, a fost lăsat să zacă bolnav, fără tratament, pînă a murit.

Dar să deschidem paginile scrise pe front de Gheorghe I. Brătianu: „28 August 1917. Ultimul asalt, la Cireșoaia, a fost extrem de greu și de sângeros. Prin desișul nepătruns al pădurii, o mitralieră dușmană secera cumplit. În jurul ei câțiva honvezi, bine adăpostiți și îndărătnici, opreau în loc înaintarea noastră. Zeci de oameni, ofițeri din cei mai viteji, au căzut pradă tragerii ucigătoare a acelei mașini infernale. În sfârșit, un grup mai norocos, călăuzit de un sergent hotărât, întoarce poziția. Sub loviturile lor, apărătorii se prăbușesc peste mitraliera înțepenită. A mai rămas totuși unul: ridică mâinile spre cer și strigă prin larma care-l înconjoară: – Nu dați, fraților, că și eu mi-s Român! Sergentul însă nu-și mai stăpânește furia: – Acu ți-ai adus aminte că ești Român!? Îi răspunde cu o înjurătură adevărată. Și granata aruncată cu sete sfarmă în bucăți mitraliera și pe apărătorul ei. Dintre toate tragediile uriașei încăierări, nu este oare aceasta cea mai sfâșietoare?”.

Mai jos, voi extrage cîteva rânduri din amintirile autorului despre sfințirea schitului de pe Măgura Târgului Ocna (unde s-a ridicat un mausoleu în memoria sutelor de soldați români morți aici în 1917), la cîțiva ani după încheierea războiului. Ai  putea zice că te afli în plin prezent și nu la anul 1923: „La slujba de pomenire – urmată de o masă îmbelșugată – sunt adunați prelați ortodocși, autorități județene, alți invitați. Mai puțin supraviețuitorii crâncenelor bătălii, ignorați de înaltele fețe prezente la sindrofie. Când prelatului local i se spune că tinerii ce stăteau sfioși deoparte, nebăgați în seamă de oficialități, au venit să-și revadă sectoarele de luptă, acesta se miră: – Aha, deci aici ați luptat în alegerile de anul trecut!? Nu știam că aveți sector politic electoral în acest județ. – N-avem, mărturisim cu evidentă confuzie, aici ne-a fost sectorul de front, în timpul războiului. – A, da, războiul… Adevărat, îngână cu mirare urmașul lui Melchisedec, pe aici am aflat că a fost războiul… Dar timpul, dragii mei, timpul trece atât de iute… Și le șterge pe toate”.

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!