Prin definiţie, artiştii au hachiţele lor, au orgoliile lor. Unii sînt fiţoşi din cale afară, mofturoşi ca nişte copii mari care cred că li se cuvine totul chiar dacă valoarea lor socială sau artistică nu justifică astfel de comportamente. Sunt, însă, şi unii care cred că haina modestiei este ea mai potrivită. Am vizionat în lumea artiştilor şi gospodine şi sfioşi, şi păpădii zaharisite, dar şi exemplare îmbujorate de sfioşenie, am întîlnit beţivi notorii şi abstinenţi încrîncenaţi, guralivi şi mutălăi, băieţi cu sînge albastru, dar şi plăvani sadea, persoane finuţe, dar şi grobieni, precum şi doamne pline de farmec şi stil alături de ţoape prea puţin igienice în purtare şi vocabular. Am văzut pînze geniale semnate de nişte iluştri anonimi, dar şi făcături penibile purtînd girul unor semnături cu ştaif. Universul artiştilor este prea eterogen pentru a putea fi cuantificat. Pe unii îi uneşte dragostea pentru frumos şi pentru artă, în general, pe alţii doar ambiţia de a se împăuna cu elogii deşarte. Lanul e atît de amestecat încît cu greu deosebeşti grîul de neghină. Universul artiştilor e un prefabricat, în care fiecare încearcă să-şi construiască propria „boemă”, să-şi deseneze propriul soclu cît mai înalt şi mai strălucitor întru prosteala totală a anilor, ignoranţi sau cocuţe care aleargă numai după mondenităţi. Indiferent de trăsnăile din viaţa personală a fiecărui artist, rămînem la concluzia că marii creatori au preferat modestia şi au fost retractili faţă de mizeriile vieţii diurne. Din păcate, gloriile efemere, ca şi purtătorii lor, abundă în detrimentul adevăratelor valori. Breasla e unită şi vocală atunci cînd îi sînt atinse interesele, dar e dezbinată şi măcinată de invidii şi ranchiune atunci cînd e vorba de împărţit premii şi foloase. La urma urmei, nu premiile şi coroniţele de lauri fac dintr-un om un artist adevărat. Cunoaştem nulităţi actuale care au luat înzecit mai multe premii decît un Luchian, care a murit sărac şi bolnav. Aţi auzit vreodată de premiantul Michelangelo? Nici noi. Îl ştim pe Michelangelo şi atît. Premiile şi onorurile sînt, în general, nişte efemeride care se intersectează mai mult sau mai puţin cu destinele marilor artişti. De fapt, destinul în artă pare a respecta o înţelepciune românească: cum ţi-ai aşternut, aşa dormi. Dacă eşti un terchea-berchea sau un încurcă lume, va rămîne după tine doar praful de pe tobă. Dacă eşti serios şi statornic cu tine însuţi, dacă eşti profund şi îndrăzneţ în a privi lumea cu vîrful penelului, atunci cu siguranţă că şi muzele te vor ocroti, iar succesele şi recunoaşterea publică nu vor întîrzia să apară. Vasile Anghel Siminiuc este un asemenea personaj, un artist căruia îi repugnă superficialitatea ori lucrul făcut de mîntuială. Este meticulos şi vivace. Totodată, vorba maestrului Valentin Ciucă, „Simi este un spirit viu şi frenetic, intenţionează să transforme totul în pictură şi ezitările nu-i stau în fire” sau, aşa cum îl caracteriza un jurnalist sucevean, „Simi este un univers paradoxal: pictează deopotrivă nuduri şi catapetesme, cămătari şi apostoli, îngeri şi demoni, totul, în izbucniri simfonice de culoare, tulburătoare prin dezmăţul lor senzitiv”. Portretist de excepţie, dar şi peisagist care excelează prin parfumul patriarhal pe care-l inspiră, Simi este un căutător neliniştit de forme noi de expresie identitară. Penelul său imortalizează stări, angoase, umbre şi tristeţi, căpiţele sale miros a Dumnezeu şi totul pare desprins dintr-un alt timp şi dintr-o altă respiraţie cosmică. Peisajele sale sînt ipostazele plastice ale unei lumi suspendate, ireale, dar tangibile doar cu sufletul. Simi este un grafician care a descoperit inexistentul continuu şi pe care îl explorează şi-l exprimă în variante inepuizabile. El se mişcă lejer în simbolistica ocultă şi creează un univers al metamorfozelor ideatice contorsionat de surprinzătoare sofiste plastice. Ultima sa expoziţie, datorată criticului de artă Geta Delanu de la Constanţa, o eternă iubitoare de Bucovina, s-a vădit a fi un real succes. Organizată cu sprijinul Consiliului Judeţean Suceava, prin implicarea preşedintelui Cătălin Nechifor şi a vicelui Ilie Niţă (rame, transport cu microbuzul, catalog de expoziţie etc.), expoziţia lui Siminiuc a adus un fior bucovinean pe simezele Muzeului de Marină din Constanţa. Chiar directorul muzeului constănţean s-a arătat încîntat de o colaborare cu UAP Suceava şi cu Muzeul Bucovinei, astfel încît şi artiştii constănţeni să poată expune în Cetatea de Scaun a Moldovei. La Constanţa, desantul plastic sucevean a fost primit cu curiozitate şi admiraţie, la vernisaj participînd artişti plastici, poeţi, scriitori, oameni de cultură şi mai toată presa dobrogeană. Şi radiourile, şi televiziunile şi presa scrisă din cetatea tomitană au oferit spaţii de expresie artistului sucevean. La un aşa succes, evident că Vasile Siminiuc nu putea lipsi de pe simezele Jupânului de Salon.
