Adevărul e că orice comunitate, dacă vrea să-şi contureze cu claritate propria-i identitate, trebuie să se sprijine în principal pe cultura sa intelectuală. Nu se dă premiul Nobel pentru tropăţica de la Tîrlişăşti şi nici premiul Goncurt pentru „Trandafir de la Moldova”. Respectabilitatea unui popor e dată de performanţele sale intelectuale şi de vizibilitatea deşteptăciunii sale. Din păcate, mai nou sîntem vizibili prin tot felul de cocalari manelişti cu nume de mezeluri, prin tot felul de piţipoance cu poponeţe exotice, prin tot felul de iudaici faliţi care se dau investitori strategici, prin tot felul de clarvăzătoare retarde şi de pîrnăiaşi cu circumvoluţiuni tatuate cu creionul imbecilităţii. Este o evidenţă dureroasă. Rromii, şi nu comunitatea academică, desenează imaginea României în Europa. Efectele sînt clare şi catastrofale. Se toacă bani pentru integrarea rromilor, în timp ce academicienii români stau la rînd ca să-şi publice cărţile sau, mai rău, aduc banii de-acasă pentru asta. De ce presa franceză trebuie să fie plină de rromi criminali şi violatori, de ce media din Hexagon tipăreşte doar imagini cu prostituate din România, cu „peşti” şi puradei cerşetori şi nu spune nici un cuvînt despre performanţele noastre academice? Păi, de aia, fiindcă infracţionalitatea bate imagologic deşteptăciunea. În plus, academismul românesc e puternic zdruncinat de un nou tip de infracţionalitate, de infracţionalitatea intelectuală. Toată lumea plagiază pe toată lumea, ba, mai mult, într-un vomitiv efort intelectual, unii au ajuns să se plagieze pe sine. Într-un ocean de imbecilitate ştampilată şi certificată universitar e dificil să mai discerni cristalele în supa nonvalorii. Şi-n competiţia academică există actori şi valori. De exemplu, există un Mircea Diaconu, actor cu strălucire ideologică în nişte pelicule proletcultiste de pe vremea Scornicitului, dar care acum a ajuns mare şi tristă vedetă liberală, şi există, pe de altă parte, un alt Mircea Diaconu, dar cu A. la mijloc, un om de o distincţie intelectuală ireproşabilă, aproape inchizitorial în a impune respectul faţă de limba şi cultura română, un universitar cu un stil critic impecabil, atent la detalii şi mai ales la sensurile acestora. Mircea A. Diaconu şi-a conturat de-o bună bucată de vreme, la modul cel mai clar, desenul său zodiacal în critica şi istoria noastră literară. El este unul dintre cele mai sensibile seismografe ale vieţii literare româneşti. Probabil că regretatul profesor universitar sucevean Mihai Iordache ar fi fost încîntat să fie prezent la Galaţi, în Aula Universităţii „Dunărea de Jos”, în momentul în care ilustrul său student, prorector acum al USV, prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, a primit distincţia de Doctor Honoris Causa. Ne-ar trebui jumătate de gazetă ca să notificăm CV-ul domnului Diaconu. Cariera sa s-a construit cu migală, cu acea îndărătnică vocaţie de analist al frumosului. Criticul literar, chiar împătimit fiind de literatură, nu are voie să cadă în extaz. Discursul său trebuie să transceadă metafora, locuind în ea. Domnul profesor nu este singurul universitar sucevean care a primit această onorantă distincţie. Atît Sanda Maria Ardeleanu cît şi fostul rector Adrian Graur sînt distinşi cu acest titlu de către universităţile din Chişinău şi Cernăuţi. Interesant este că Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi a mai acordat această distincţie pe segmentul filologic doar academicienilor Eugen Simion şi Gheorghe Chivu, şi scriitorului Virgil Tănase. Profesorul Diaconu a fost recomandat de nume ilustre din cultura română contemporană (îi pomenim aici doar pe Mircea Martin şi Alexandru Cistelecan). Universitarul sucevean este deopotrivă critic şi istoric literar, şi s-a specializat în variate domenii ale ştiinţei filologice (ermeneutica poeziei şi prozei, teorii şi doctrine literare, etc.). Domnia sa este membru în redacţiile mai multor reviste literare de prestigiu, dar şi în consiliile ştiinţifice ale unor edituri specializate pe tipărirea de literatură, critică şi istorie literară. La rîndul său, domnia sa este referent pentru numeroase lucrări doctorale la universităţi de prestigiu din ţară („Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, „Babeş Bolyai” din Cluj sau Universitatea din Galaţi). Autor a 17 cărţi şi a peste 500 de articole, Mircea A. Diaconu este cu siguranţă un reper naţional în domeniul filologic. La primirea titlului, domnul Diaconu a susţinut o originală alocuţiune privind etica cercetării. Putem vorbi de un om cu operă. O operă încununată cu numeroase premii naţionale şi internaţionale (ultimul luat nu de mult la Chişinău) . Jupânului de Salon nu-i rămîne decît să-i acorde spaţiul acesta tipografic şi, evident, reverenţa ce se cuvine unui adevărat universitar, unui adevărat om de cultură.
