Nu inedită, dar extrem de densă este maniera prin care doi „amatori” într-ale cognitivului cromatic şi-au dezvăluit, săptămîna trecută, pe simezele de la Iulius Mall personalităţile de „zugravi de subţire”. Sub genericul „Confluenţe plastice”, Leonard Adrian Melisch şi Mihai Varzari au reuşit prin demersul lor să reconfigureze sufleteşte privitorii ocazionali, dar şi pe cei care au venit special la vernisajul expoziţiei lor. Prin talentul acestora, confluenţa de pe simeze a depăşit, indiscutabil, multe alte manifestări plastice cu mofturi profesioniste. Nu e o noutate că Şcoala Populară de Artă „Ion Irimescu” de la Suceava, TAG-ul (Tonitza Art Group), Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice şi Alianţa Pro Bucovina au reuşit că impună un serios segment concurenţial pe piaţa plastică bucovineană. Noi, ăştia de la Jupânu’, ca pînditori constanţi ai fenomenului, putem să vă asigurăm că nu sînt puţine saloanele anuale ale artiştilor plastici amatori care concurează de la egal la egal cu cele ale profesioniştilor. Jupânul care scrie aceste rînduri şi care a mai văzut la viaţa lui muzee de artă şi expoziţii naţionale şi internaţionale vă poate spune cu mîna pe inimă că a întîlnit fără nici o surprindere „amatori” care prin talent şi expresivitate pot trimite în penibil mulţi UAP-işti profesionişti. De multe ori talentul şi mai ales forţa creatoare pot bate orice fel de şcolire închistată în dogme. Socrate nu ştia să scrie, dar rămîne în istoria filosofiei un gînditor de geniu, mult mai profund şi mai original decît toţi masteraţii şi doctorii în filozofie care împînzesc cu sutele de mii instituţiile academice din întreaga lume. La urma urmei, academismul este, prin natura sa, o instituţie conservatoare. Sadoveanu a rămas corigent la română, iar Einstein repetent la fizică. Profesorii lor, teoreticieni apretaţi şi cu feţe de scrumbii fierte, care i-au şicanat pe cei doi, au rămas în neantul anonimatului, în timp ce elevii lor umplu manualele de literatură română sau pe cele de fizică. Despre Hegel se spunea că e retrograd şi mărginit şi că n-are viziune. Cine-i Hegel în istoria filosofiei şi cine-s profii cu robe academice care, în tîmpenia lor, l-au catalogat pe genialul german fără a avea nici cea mai umilă urmă de discernămînt? E meritul colegului nostru de redacţie Mihai Pînzaru PIM că a îngropat infatuarea, că nu ţine nasul pe sus şi că este, de ani buni, alături de artiştii amatori. Ba, mai mult, sprijină mişcarea acestora. E simplu. Nu poţi scoate un Dobrin sau un Hagi dacă nu susţii sportul amator. Nu poţi descoperi talente dacă n-ai cenacluri literare pentru cei tineri. Concluzia e că diferenţa calitativă între profesioniştii uapişti şi amatorii într-ale plasticii e din ce în ce mai difuză. O demonstrează Mihai Varzari. Cînd despre un om citeşti că-i absolvent de Drept la prestigioasa Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi şi că are master în Ştiinţe Penale la „Spiru Haret” din Bucureşti te gîndeşti că omul e artist în pus cătuşe, în flagrante sau în destructurarea reţelelor mafiote şi nicidecum în mînuirea penelului. Mihai Varzari are, înainte de toate, halucinantul talent de a imortaliza straniul. Sînt bizare construcţiile sale cromatice. Cel mai adesea, artiştii, atunci cînd vor să se exprime vizavi de eternul feminin, ori eşuează în nuduri deşănţate, într-o senzualitate lăbărţată şi dizgraţioasă, ori, dimpotrivă, se îneacă într-un lirism pe cît de dulceag tot pe atît de pueril. Varzari a evitat aceste şabloane şi a imaginat irealul feminin doar din cîteva tuşe subţiri într-o glacialitate de albastru. Spre deosebire de colegul său, Leonard Adrian Melisch, care este un descriptiv, un pictural foto cromatic şi care preferă exuberanţa culorii, Mihai Varzari e reflexiv şi îi place să trăiască pe pînză angoasele propriei sale singurătăţi. Varzari nu-i risipitor de culoare, iar tuşele sale sînt fine şi inteligente. Policromia i se pare o impietate. Lucrările sale, bucată cu bucată, sînt tot atîtea poveşti de însingurare devorată obsesiv şi chiar utopic. Universul său este unul tulburător tocmai pentru că esenţializează ideatic fiori de mari incandescenţă. O incandescenţă pe care o criptează într-o manieră plastică strălucitoare. Dacă am fi maestrul PIM, l-am sfătui pe Mihai Varzari să lase în ciumă dosarele penale şi să picteze cît vede cu ochii, cu mintea şi mai ales cu sufletul său. Mihai Varzari are reverenţa Jupânului de Salon.
