Puţini înţeleg semnificaţia destinului socratic. Există în istoria culturii, dar mai ales a dimensiunii morale, trei embleme: Iisus, Socrate şi Budha. Toţi învăţători şi jertfelnici de sine. Spre deosebire de Fiul Bethleemului sau de Budha, atenianul este ctitorul unei „religii” aparte. Toţi trei au întemeiat cetăţi spirituale. Socrate are, însă, ceva în plus. „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, spunea în Agora genialul atenian. Numai aşa te vei izbăvi. Numai aşa vei putea păşi spre lumină. Lecţia lui Socrate e simplă. Sufletul care încearcă să cunoască divinitatea nu are nici o şansă dacă înainte de toate nu se cunoaşte pe sine. Degeaba buchisim gramatica lucrurilor dacă nu înţelegem gramatica sufletului. Platon n-a scris „Republica” înainte de a înţelege natura relaţiilor interumane. Toate ideologiile lumii, toate utopiile care ne-au ţinut în loc sau care au decimat demografic Planeta au plecat de la necunoaşterea sufletului uman. Cu cît sufletul indivizilor e mai urît, cu atît sufletul istoriei e mai cinic şi mai deprimant. Singura şansă rămîne, evident, cunoaşterea socratică de sine. Altfel sîntem o turmă rătăcitoare într-o lume dezorientată. De aia şi trebuie să preţuim pe cei care ne luminează, adică pe dascălii noştri. Nu ăia care cîntă pe nas în amvoane, ci dascălii adevăraţi. Acei dascăli desprinşi din vechile hrisoave, din lumina literei de carte şi din sunetul divin al limbii române. E vorba despre acei dascăli care şi-au refuzat ingratul statut de titulari supremi şi aproape dictatoriali ai catedrei şi au coborît cu tot sufletul lor în minţile şi inimile discipolilor. De fapt, asta şi este menirea unui dascăl adevărat. Tot Socrate zicea că „învăţînd pe alţii, înveţi”. E al doilea principiu cu dimensiune pedagogică universală. Cu siguranţă că profesorul universitar doctor Mihai Iacobescu are conştiinţa dimensiunilor cu care lucrează istoria. Exact aceste dimensiuni a încercat de-a lungul ilustrei sale cariere să le inspire şi studenţilor săi, mulţi, foarte mulţi dintre ei oameni care au ajuns să aibă deja o operă scrisă, care au cariere didactice de excepţie, care sînt nume în administraţie, în mediul de afaceri sau în politică şi care, asta-i cel mai important, nu au pătat prin comportamentul lor „cartea de vizită” cu care Mihai Iacobescu i-a trimis în viaţă. Distinsul profesor este rectorul de suflet al învăţămîntului universitar sucevean. El a avut tupeul politic de a propulsa un semiobscur institut pedagogic de provincie în sfera învăţămîntului universitar de mare clasă. A ştiut să conjuge la momentul oportun toate energiile intelectuale, politice, financiare şi umane pentru a realiza un lobby perfect. A reuşit să dea o dimensiune nouă Bucovinei. Prin Universitatea ei, Suceava este naţională şi europeană. Nefericirea e alta. Politicienii, în loc să contribuie la desenul acestor impresionante dimensiuni, s-au mulţumit doar să profite. Toţi se reclamă ca mari ctitori, dar nici unul n-a adus nici un ban. De aia spunem bravo unor eminenţe ca regretatul rector Vasilescu, ca eminentul profesor Iacobescu şi tot bravo unor rectori precum a fost Emanuel Diaconescu sau profesorul universitar doctor inginer Adrian Graur! Universitatea „Ştefan cel Mare” e o emblemă a Bucovinei. Dacă atunci, în perioada imediat post-decembristă, Mihai Iacobescu ar fi fost un birocrat care s-ar fi mulţumit să doarmă în papuci şi nu să fie un adevărat parlamentar de Suceava, eram şi acum nişte nimeni pe harta învăţămîntului superior românesc.Istoricul Mihai Iacobescu este un dascăl cu dimensiune socratică, om al cetăţii, învăţător şi modelator de minţi şi suflete, iar acum, la venerabila vîrstă de 75 de ani, îşi poate bea liniştit dulcea „cucută” a succesului şi împlinirii, pentru că, într-un fel sau altul, mai toată comunitatea suceveană îi este datoare. Pentru universitarul, scriitorul, pedagogul şi socraticul Mihai Iacobescu, pentru întreaga sa strădanie şi întreaga sa operă, reverenţa Jupânului de Salon este inevitabilă.
