Săptămîna trecută, într-o atmosferă academică, de distinsă şi elegantă ţinută intelectuală, la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, preotul paroh Ioan Viorel Vîrlan şi-a susţinut cu brio lucrarea de doctorat, cu o temă mai mult istorică decît ecumenică. Parohul Bisericii „Naşterea Macii Domnului” din Suceava, biserică monument al martirajului românilor bucovineni sub urgia comunistă, este nu doar păstor de suflete, alături de părinţii slujitori Airinei şi Milici (acesta din urmă un semeţ nonagenar), ci este şi directorul Fundaţiei „In Memoriam”, organizaţie care, prin activităţile sale şi prin revista cu acelaşi nume, încearcă de ani buni, şi nu fără succes, să ţină vie candela recunoştinţei pentru toţi cei care şi-au jertfit vieţile întru credinţă şi izbăvire creştină. Tema doctorală aleasă, „Relaţiile diplomatice şi ecleziastice dintre România şi Vatican după 1948”, este unică în felul ei, deoarece abordările unui asemenea subiect au fost, mai ales după 1948, cu totul episodice. Motivaţia alegerii unui asemenea discurs academic stă în ideea că, pentru a afla viitorul bisericii, trebuie, înainte de toate, să cunoşti temeinic istoria ei şi mai ales relaţiile cu celelalte biserici, cu celelalte confesiuni. Ideea de a alege o astfel de tematică a venit după vizita în ţara noastră a sfîntului Părinte Ioan Paul al II-lea, cel care a iubit România numind-o „Grădina Maicii Domnului”. De la marea schismă şi chiar după ce au fost ridicate anatemele dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, nici un pontif nu a vizitat o ţară ortodoxă pînă la Ioan Paul al II-lea. A fost o mare onoare nu doar pentru români, indiferent de confesiunea lor, ci şi pentru imaginea României în ansamblu. De altfel, întreg conţinutul ideatic al lucrării doctorale este focalizat pe teme de interes major privind relaţiile dintre Statul Român şi Vatican, dintre Biserica Ortodoxă Română şi Sfîntul Scaun. Lucrarea a punctat la capitolul istorie relaţiile dintre Ştefan cel Mare (numit de papa Sixtus al IV-lea „atlet al creştinătăţii”) şi Vatican, tipărind şi comentînd corespondenţa diplomatică dintre cele două entităţi statale, dar şi momentul interbelic în care, la 10 mai 1927, România a semnat „Concordatul cu Sfîntul Scaun”, ceea ce a conferit un plus calitativ relaţiilor diplomatice dintre cele două părţi, relaţii care, după 1948, au intrat într-o zonă „gri” din cauza regimului totalitar, nu doar ateu, ci şi anticonfesional instaurat de sovietici la Bucureşti. Relaţiile diplomatice dintre România comunistă şi Vatican, dintre cele două biserici (surori în esenţa lor intimă) au continuat să există şi să se dezvolte, însă, pe canale mai puţin oficiale. Momentul culminant al acestor relaţii vine după căderea comunismului şi-l reprezintă, aşa cum am mai spus, vizita Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea în România. Acest moment se înscrie ca un pas major în armonizarea pe plan global a relaţiilor dintre Biserica Romano-Catolică şi Patriarhia Ecumenică Ortodoxă de la Constantinopol. Tema aleasă de părintele Vîrlan are un grad ridicat de complexitate şi dificultate, iar acest lucru rezidă din faptul că abordările pe subiect au fost sporadice. Efortul părintelui Vîrlan este cu atît mai meritoriu cu cît el a reuşit să conjuge sub coperţile unei singure lucrări surse bibliografice rare (unele chiar unice), care au fost strînse, redactate şi comentate cu răbdare şi înţelepciune timp de aproape 7 ani. Documentarea lucrării s-a făcut atît la arhivele Ministerului Român al Afacerilor Externe, cît şi la bibliotecile de la Vatican şi ea n-ar fi fost posibilă fără sprijinul unor oameni de suflet (autorul a beneficiat de o bursă de studii la Vatican), între care îi numim pe ÎPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pe PS Gherghel, episcop de Iaşi, dar şi o serie de prelaţi din Cetatea Vaticanului. Întreg efortul academic a fost coordonat de prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, iar calificativul de „foarte bine” pe care l-a primit demersul doctoral al părintelui paroh Ioan Viorel Vîrlan poartă girul unor istorici de înaltă ţinută academică: prof. univ. dr. Vasile Efros (decanul Facultăţii de Istorie şi Geografie de la universitatea suceveană), prof. univ. dr. Mihai Vasile Ozunu, prof. univ. dr. Mihai Iacobescu şi conf. univ. dr. Cristina Păiuşan. Lucrarea părintelui Vîrlan reprezintă cu siguranţă un reper bibliografic şi academic pentru studenţi, dar şi pentru cercetătorii interesaţi de această inedită temă. Jupânul de Salon îşi face o onoare prin a-l găzdui pe preotul doctor în istorie Ioan Viorel Vîrlan în această rubrică a elitelor intelectuale şi culturale din Bucovina.
