Ferice de Cetatea care ştie să-şi slăvească iluştrii ei cetăţeni. Vorbim de Cetăţile care au ce slăvi. Asta, deoarece astfel de evenimente omagiale par să se întîmple din ce în ce mai rar. Ori din indolenţa autorităţilor, ori din indiferenţa semenilor. Oamenii de ştiinţă, artiştii sau scriitorii au nevoie de recunoaştere publică. Cînd îi înghite neantul, această recunoaştere devine inutilă şi dezamăgitor de tardivă. La urma urmei, însă, normalitatea socială tocmai în asta şi constă. Societatea, dacă a primit darurile unui creator, trebuie să întoarcă într-un fel gestul acestuia, oferindu-i recunoştinţă publică. Asta s-a întîmplat şi cu venerabilul om de cultură Eugen Dimitriu. Nici nu ştim cum să-l numim: fălticenean sau sucevean? De fapt, el aparţine acum Bucovinei şi este o emblemă a sufletului bucovinean. Asta a făcut Eugen Dimitriu. A dăruit culturii noastre acele indispensabile elemente de continuitate, desenînd memoria unor locuri, fapte şi oameni care au marcat prin creaţiile lor istoria noastră culturală. Renascentist l-a numit doamna dr. Camelia Botez de la Paris. „Un veritabil cronicar al trecutului fălticenean”, a completat profesorul Gheorghe Dăscălescu, directorul Muzeului „Ion Irimescu” din oraşul de pe Şomuz, iar Grigore Ilisei, „ieşeanul” cu suflet bucovinean, a ţinut să dezvăluie valoarea dimensiunii sociale a cărturarului, spunînd despre Eugen Dimitriu că „este un model paradigmatic al omului care sfinţeşte locul, care face ceva pentru locul în care trăieşte”. E păcat că socialul nostru e măcinat astăzi mai mult de non-valori, de modele iluzorii, de ignoranţă şi oportunism, iar oamenii, mai ales cei tineri, urmează prea puţin modelele paradigmatice ale celor care chiar fac ceva pentru spiritualitatea comunităţilor în care respiră. Poate că meritul de cronicar şi de cărturar al lui Eugen Dimitriu a fost cel mai bine creionat de prof. univ. dr. Elena Brînduşa Steiciuc, prorectorul Universităţii „Ştefan cel Mare”, cea care a şi prefaţat cele două volume de „Corespondenţă fălticeneană” semnate de distinsul Eugen Dimitriu: „Autorul nonagenar ne dăruieşte cu modestia bine cunoscută propria corespondenţă din perioada anilor 1960-2010, un dar care-şi descoperă esenţa şi valorile în trepte”. Doamna Steiciuc a făcut de asemenea referire la „amploarea demersului lui Eugen Dimitriu, muzeograf şi conservator prin vocaţie, şi nu numai prin profesie, pentru a aduna tot ceea ce se mai putea salva din zestrea culturală fălticeneană risipită fatalmente în patru zări”. În epoca internetului, genul epistolar poate părea o întreprindere zadarnică şi depăşită. Eugen Dimitriu, prin cele 882 de epistole tipărite, ne demonstrează cu prisosinţă că valoarea literară şi culturală a genului epistolar depăşeşte fără doar şi poate caracterul aproape derizoriu al corespondenţelor internaute. Niciodată scrisorile de pe net nu vor avea încărcătura cronicărească, afectivă şi mai ales artistică a intimismului epistolar. Genul epistolar a reprezentat totdeauna o cronică „secretă” a vremurilor, o cronică neştiută de public, dar mult mai fidelă şi mai colorată decît cea oferită de canalele normale de informare. În asta şi stă valoarea întregului demers intelectual şi cultural intitulat „Corespondenţă fălticeneană”. Evident că jumătate de secol epistolar este un proiect fascinant. E istorie literară pură. Numai o persoană disciplinată şi corectă cu propriile sale valori şi idealuri putea să ducă la bun sfîrşit o asemenea temerară încercare. Eugen Dimitriu a reuşit chiar să recupereze 154 de scrisori din cele trimise de el şi asta demonstrează că impresionanta „Corespondenţă fălticeneană” s-a făcut cu răbdare premeditată, ea reprezentînd nu o colecţie de scrisori, ci o operă epistolară care zugrăveşte jumătate de veac. Serios cu sine, conştient de responsabilitatea la care te obligă cuvîntul scris, Eugen Dimitriu este probabil unul dintre ultimii cărturari care a avut încăpăţînarea de a nu renunţa la ceea ce e frumos şi important în literatura noastră naţională, şi anume „memoria de sine” şi în care Sinele este un personaj colectiv ce are propriul parfum cultural. Un povestitor pe cît de pedant în detalii tot pe atît de hîtru, un desenator fin al unei epoci prin care, cei mai mulţi, au trecut ca gîştele prin apă, un observator tenace şi de multe ori imprudent prin curiozitatea sa, Eugen Dimitriu este unul dintre „Oamenii de seamă” ai culturii noastre, dar, înainte de toate, el este povestitorul unic. Cel care vrea să-l asculte primeşte recomandarea domnului Dimitriu: „Trebuie să vii cu trăistuţa cu mîncare pe trei zile şi trei nopţi”. Ba o să ne luăm o traistă mare pe care să o umpleţi dumneavoastră domnule Dimitriu cu povestiri. Că astea reprezintă adevărata hrană. Pentru toate acestea, distinsul scriitor, cărturar şi cronicar Eugen Dimitriu primeşte modesta reverenţă a Jupânului de Salon.
