Fără discuţie, dintre toate anotimpurile toamna e cea mai cromatică. Toamna e un Vivaldi cu foşnet ruginiu, cu apocalipse rebele de frunziş, cu apusuri nostalgice şi dimineţi sărutate de pleoapele brumei. De fapt, toamna nici măcar nu e un anotimp, ci o reverie în care retina trăieşte luminiscenţe orgasmice, auzul e însoţit de senzualităţile melodice ale culorilor şi întreaga fiinţă universală, egoistă şi rapace de felul ei, se năruieşte într-o fabuloasă şi catifelată nostalgie a sinelui. Toamna e cel mai amplu şi complex şevalet în care artiştii îşi aşează sufletele ca într-o iesle cosmică. Dacă ar fi vorba de un top al fantasmelor plastice, nici Ermitage, nici Prado şi nici Louvre nu pot egala cromatica autumnală a Obcinelor bucovinene. În Bucovina, oamenii s-au dezobişnuit să mai privească normal, cu ochii. Ei privesc cu sufletul, fiindcă frumuseţile sînt prea uriaşe pentru ca retina să le poată memora. Regalul toamnei nu putea să nu fie însoţit de un regal al „zugravilor de subţire”. Slavă Domnului că seismicitatea plastică indusă de artiştii noştri face din simezele Bucovinei un fervent perpetuu al înclinaţiei către estetic. Nu sîntem un cotidian dintr-ăla cu informaţii în opt rînduri şi cu titluri mari şi late care se repetă în text. Aşa că dacă nu vă plac metaforele noastre, puteţi butona prin ziarele viu colorate şi prea dezbrăcate. Din această cauză nici nu recomandăm rubrica de faţă maneliştilor, politicienilor agramaţi, mîrlanilor de profesie sau aroganţilor cu studii făcute la apelul de seară. Această rubrică, probabil singura din gazetă care e tandră, împăciuitoare şi dedulcită la un dialog culant, nu-şi face nici o glorie din a „intabula” valori autohtone. Nu ne facem astfel de glorii pentru că mulţi dintre locatarii noştri sînt oameni cu preocupări care transced în mod firesc perfidul cotidian. Ca să n-o lungim, acest uimitor început de noiembrie ne-a oferit, aşa cum am spus, un regal plastic. Expoziţia maestrului Dumitru Rusu, 95 de lucrări într-o respiraţie cromatică tulburător de frumoasă, urmată de o altă Bucovină, cea a lui Gabrel Baban (care, într-un stil inconfundabil, amăgitor, pedant, meticulos şi academic), realizează un univers în care artistul creează parfum, şi nu fotograme, şi în care penelul său foloseşte imaterialul norilor, rugina cuiului, vîrsta lemnului şi, cel mai surprinzător, natura statică a nefiinţei în care universul încremeneşte în simboluri cromatice. În sfîrşit, în regalul Bucovinei vine şi rîndul „Acordurilor afective”, acorduri oferite de Tiberiu Cosovan şi de Iosef Csukat, cel de-al doilea un plastician care a preferat să lucreze mai mult pentru sine decît pentru imaginea sa. În timp ce unii îşi promovează cu indecenţă nonvaloarea, Iosef Csukat a voit discret să-şi digere stările sufleteşti în iconostase cromatice îmbrăcate cu parfumul intimismului. Şi Tiberiu Cosovan, cu o linogravură suavă, elegantă, cu un arabesc al albului şi negrului care sugerează arta filigranării, distins şi imperial în a desena cu dalta sufletului efigiile unei epoci apuse, a impresionat asistenţa extrem de numeroasă de la „Galeria tuturor – fără resentimente”, de la Centrul comercial Zimbrul. Cei doi artişti, Csukat şi Cosovan, sînt, indiscutabil, nişte lirici incurabili care-şi reneagă acest statut, dar care, spre fericirea privitorilor, e divulgat tocmai de zodia în care lucrările lor respiră expoziţional. Cei doi sînt artişti maturi, chiar dacă Ioşca are zeci de expoziţii şi premii, iar Tibi abia a bătut cu penelul în poarta eternităţii. Ambii, însă, au demonstrat un lucru esenţial: toţi percepem realitatea, dar numai unii pot să perceapă culorile lumii cu retina sufletului. Regalul plastic bucovinean ne-a demonstrat că şi la noi, în Bucovina, tot universul poate să încapă într-un vîrf de penel. În cîrdăşie cu Tibi Cosovan, care a mai fost în această rubrică, am hotărît ca Iosef Csukat să fie Jupânul de Salon din această săptămînă. Îi urăm artistului exact ce i-a urat şi marele maestru Ion Irimescu atunci cînd i-a văzut lucrările: „Ioşca, ţine-o tot aşa!”.
