Înainte vreme, cînd România era în epoca Scornicitului, pe pămîntul patriei răsăreau fabrici şi uzine, clasa muncitoare, atunci cînd nu muncea cu spor, mergea la mitinguri de solidaritate cu poporul nord-coreean, cu poporul cubanez, precum şi cu toate popoarele asuprite ale Africii, studenţii şi elevii studiau aşa de tare încît ţara aproape că se transformase într-o republică academică, iar tractoarele şi combinele patriei abia mai ţineau ritmul cu harnicii ţărani capitalişti care trudeau pentru pîinea noastră zilnică. Acest micuţ preambul vrea să arate că astăzi se mai pot autointitula agricultori doar vreo două babe şi cîţiva moşnegi care au refuzat să se mute în apartamentele copiilor lor şomeri de la oraş, elevii şi studenţii s-au mutat din biblioteci şi de la şedinţele de învăţămînt politico-ideologic în cluburi de manele şi biliard, iar clasa muncitoare s-a mutat şi ea în noile parcuri industriale, unde sînt bănci şi scrumiere de bazalt şi de unde poate fîşcîi în voie după gagicile bengoase care-şi plimbă nurii pe alei. De asemenea, în noua Românie democrato-capitalistă nu mai răsar fabrici şi uzine, ci ONG-uri, fundaţii şi tot felul de asociaţii fruntaşe care se declară non-profit, deşi toacă bănet cu nemiluita de te miri de pe unde. Tot felul de dughene civice se ocupă de apărarea rromilor analfabeţi, a rezerviştilor şi a gravidelor, a surzilor şi ştirbilor, a cloştilor care trebuie să clocească bio, a maidanezilor ucigaşi ori a monumentelor profanate. Bineînţeles că toate aceste asociaţii, fundaţii, ligi ori forumuri specializate în totul şi-n nimic sînt tot atîtea forme de a absorbi caşcavalul public şi de a-l toca pe proiecte mai mult sau mai puţin aiuristice. Aţipeala procurorilor şi binecuvîntarea Sfîntului Duh au făcut ca fundaţiile parohiale să bage în ţară mii de samovare pe patru roţi din cimitirele de maşini ale Europei. Acum, ca la orice sfîrşit de an, organizaţiile îşi fac bilanţul şi organizează serbări. Încă un prilej de îmburicare festivistă ieftină şi de patriotisme penibile. Tot circul ăsta naţional îmbracă hăinuţă ceremonială. De curînd, la Cîmpulung Moldovenesc, Asociaţia „Media Civica” a organizat o manifestare. Scopul întîmplării a fost acela de a premia „persoane, firme şi organizaţii care s-au distins prin performanţe”. Toţi performanţii au primit diplome şi aplauze călduroase. „Nu am premiat funcţii, ci oameni”, a spus Constantin Gabriel Șerban, purtătorul de cuvînt de la „Media Civica”. Hooopa!!! Costicuţă ăsta nu-i cumva fostul primar al Cîmpulungului? Ba da! Păi, dumnealui a tăcut adînc toată viaţa lui politică şi administrativă, dar iată-l acum ditamai purtătorul de cuvînt. Într-un fel e bine şi chiar civilizat ca la sfîrşit de an comunitatea să-şi elogieze performerii. Nu înţelegem, însă, de ce ar fi nişte politicieni mari performeri, cînd şantierul pîrtiei de schi de pe Rarău e părăsit şi cînd lucrurile se mişcă anevoie în Cîmpulung, chiar dacă mai bine decît pe vremea domnului Şerban. Credem că singura reală performanţă care ar fi trebuit premiată de cei de la „Media Civica” este cea a lui Constantin Gabriel Șerban. Performanţa constă în aceea că domnul Şerban a avut curajul să scoată capul în lume, în loc să stea ascuns pentru marile sale nerealizări din perioada în care a fost primar. În loc să stea pitit pe undeva, domnul Şerban s-a făcut purtător de cuvînt la o organizaţie care, atenţie, acordă premii pentru performanţă! Şi-atunci, cum să nu-l faci Jupân de Pardon pe Gabriel Constantin Şerban?
