Jale mare

Scriu articolul din această rubrică la doar cîteva minute după încheierea panaramei de meci de la Ovidiu. Un meci pe care şi Hagi, şi echipa, şi cam toată suflarea fotbalistică românească s-ar fi cuvenit să-l perceapă ca istoric şi să îl şi trateze ca atare.  Vreau să spun că pentru un club care are doar cîţiva ani de viaţă, timp în care a promovat de la o divizie la alta pînă a ajuns nu doar participant în prima, ci chiar campion, ocazia de a se fi luptat pentru promovare şi în Europa trebuia privită ca un eveniment uriaş. Iar pentru realizarea obiectivului, cu atît mai uşor de atins cu cît sorţii i-au pus pe tavă un adversar pe deplin abordabil, trebuia să nu existe, vorba zicerii, tihnă şi odihnă! Cînd colo, ca la un concurs de împiedicaţi, ai noştri se întreceau în a-i servi măiestru pe adversari, aşa cum s-a întîmplat la primul lor gol, cînd un negru fără identitate fotbalistică i-a pasat ideal unui duşman. Ca să nu pară, Doamne fereşte!, mai proşti, austriecii au egalat pentru noi după doar cîteva minute, un fundaş de mare angajament al lor sărind la o minge (la care mai degrabă trebuia să se aplece) precum caprele Măriucăi, prilej cu care Țucudean a fost servit cu cea mai bună minge de care a avut parte de cînd s-a reapucat de fotbal. Apropo: s-a răs-reapucat, că parcă acum vreo două săptămîni se declarase pensionar, cică de prea mult surmenaj. Ei, aici e cheia: cît timp ai noştri cedează fizic şi psihic după 5-6 meciuri urmate de pauza de vară şi urmate de alte 4-5 meciuri, ce dracu’ performanţe să mai aşteptăm de la ei? La ce să ne mirăm că pe unde se duc, după ce fac vreo două giumbuşlucuri la debut, etapa a treia îi găseşte rezerve, iar a patra în tribune? E jale mare, în general, în fotbalul ăsta în care săptămîna viitoare mai avem de luat şi două mardeli în special, adică la nivel de Naţională. Că doar acolo joacă numai români, nu şi Teixeira.

 

 

Fiţi sociabili!