Jaful din codrii Bucovinei

Recent, o hotărîre judecătorească definitivă a pus capac final – sperăm! – unei mari imposturi funciar-juridice a începutului de mileniu: încercarea îndîrjită – pigmentată cu afurisenii şi blesteme prea puţin creştineşti – a unei fundaţii private, cu titlu furat (F.B.O.R.), mirosind vag a smirnă şi tămîie, de a pune mîna pe cei mai frumoşi codri ai Bucovinei. 

Poate că azi a venit momentul în care toată lumea – dincolo de prejudecăţi, bigotisme şi orgolii inflamate steril tocmai în mintea celor ce ar trebui să fie pilde vii de smerenie şi decenţă – ca istoricul, remarcabilului Fond Bisericesc Ortodox, un exemplu de bună, remarcabilă gospodărire silvică, să i se restituie, recunoască adevărata identitate şi istorie!

Din nefericire, avatarurile pădurilor Fondului nu s-au încheiat – ci, dimpotrivă – după revenirea Bucovinei în graniţele României Mari. Apoi, suferinţa codrilor voievodali ai Ţării de Sus se va accentua după ocuparea Bucovinei de Nord, în urma tragicului ultimatum sovietic. Pentru prima etapă invocată ne-a lăsat o documentată mărturie scrisă (1940) bucovineanul Dumitru Timu, „deputat eparhial şi fost senator de Cîmpulung Moldovenesc”. Iată un fapt istoric prea puţin cunoscut: în primăvara anului 1918, cînd declinul Imperiului era evident, iar disoluţia sa devenise previzibilă, „ministerul agriculturii din Viena, ca autoritate tutelară a Fondului bisericesc” (iată, dacă mai era nevoie, încă o dovadă clară că Fondul era o proprietate de Stat!), reînnoieşte un contract mai vechi, din 1911, concesionînd lemnul şi instalaţiile aferente societăţii „Bucovina” – proprietate a unui consorţiu condus de evreul Max Anhauch, „om cu mare trecere în cercurile vieneze” –  până hăt, în 1928! Preţurile – oricum mici – stabilite de funcţionarii vienezi corupţi, deveniţi – explicabil, chiar scuzabil, aş zice –  „scapă cine poate, după noi, Potopul!” – indiferenţi faţă de „propăşirea Fondului”, au fost stabilite „în coroane imperiale, care după prăbuşirea Austriei – la doar 8 luni de la onerosul contract! – în raport cu valoarea reală a lemnului cerut de pieţele internaţionale… nu mai făceau nici cinci parale chioare!”. Ei bine, ciudată nu mi se pare mituirea cu succes a vienezilor, ci faptul că, iată, după 22 de ani de la Unire – în 1940 – dubiosul contract de exclusivitate era încă în vigoare. „Ai noştri”, de la Bucureşti, puseseră – e evident! – „botul la borcanul cu miere” care va rămîne, mereu, pădurea! Dovadă e demersul eroic al lui F. Czech – un brav inginer ce a rămas la Fond şi sub „români” – de a opri tăierea, de către firmele evreieşti, a Codrilor Seculari de la Slătioara şi Giumalău. Acestui „alogen” – nu unui român localnic – îi datorăm salvarea pentru posteritate a acestor unice sanctuare vegetale.

O simplă observaţie, de context: tare le-a plăcut şi le plac, încă, austriecilor resursele noastre: păduri, petrol, ape minerale, etc. Dovadă că şi după 1990, un guvern român „democrat” le-a oferit un contract decenal pentru resursa lemnoasă! Dar nu-i de acuzat acela care cere, care încearcă, ci acela care dă (depinde cu ce preţ!?).

În 1940, a urmat o altă mare tragedie a pădurii bucovinene. Istoricul Mihai-Aurelian Căruntu ne prezintă batjocura – eu cred că nu numai bazată pe jaf şi lăcomie, ci implicit deznaţionalizatoare, etnic-punitivă – făcută de sovietici în scurtul răstimp cînd au pus mîna pe pădurile noastre. Înainte de venirea ruşilor, Fondul deţinea (1939) 232.000 de hectare de păduri corect administrate, 40 de iazuri de peşte moderne (care produceau peste 50 tone de crap anual), instituţii publice, de credit, construcţii şi instalaţii silvice (peste 200 de sedii de ocoale şi cantoane silvice, 12 fabrici de cherestea cu marfă în stoc de 100 milioane lei, contracte de export ferme, în derulare, pentru o mie de vagoane anual). Sovieticii au pus laba lor înroşită de sînge pe nu mai puţin de 187.000 de hectare de păduri şi pe multe clădiri silvice, fabrici, depozite, etc. Şi „s-au pus iute pe treabă”. Au trecut la tăieri rase pe sute de hectare –  indiferent de specie şi vîrstă – cu predilecţie pentru acele specii preţioase, atent îngrijite şi păzite de silvicultorii Fondului: larice, stejar, paltin, etc. Aceste „perle” forestiere erau considerate „valută forte” de vremelnicii administratori sovietici: un metru cub era vîndut, neoficial, pentru „o bancă” (borcan de 3-5 litri de votcă, ori o vadră de vin). Posibilitatea anuală (recolta) pădurii a fost depăşită de 2-3 ori în toate pădurile furate, fără nici o preocupare pentru reîmpădurirea munţilor defrişaţi. Mai mult, se prevedea tăierea rasă a Codrilor Cosminului – un simbol evocator greu de înghiţit – şi plantarea locului cu… salcîm!

Coşmarul rusesc nu s-a terminat după trecerea Prutului de către Oştirea Română. Rămaşi iarăşi sub sovietici după încheierea războiului, au venit la noi sovrom-urile de tristă amintire. Mii de hectare de pădure au fost, din nou, tăiate ras, simplificate structural! Urmarea: monoculturile de molid, extrem de sensibile la vînt şi zăpadă. Doar în ultimele cinci decenii, doborîturile nedorite – o grea moştenire inclusiv pentru generaţiile viitoare – au totalizat, în Suceava, peste 16 milioane metri cubi! Altfel spus: producţia normală, „de pace” a pădurii sucevene pentru un deceniu.

 

P.S. Autorul are măcar fericirea, mîndria, că a participat, în anii 1976 – 1978 – ca novice student la „silvic” la Braşov, numit anţărţ Oraşul Stalin – la o simbolică „destalinizare vegetală”. Adică, am participat la extragerea ultimilor arbori – abil aleşi de silvo-politrucii vremii – care, pe Tîmpa, scriseseră, cu majuscule vizibile de departe, numele tătucului criminal.

 

Fiţi sociabili!