Jack Bruce, nu un basist, ci Basistul

Jack Bruce25 octombrie 2014 este ziua în care Muzica a sărăcit o dată în plus, rămînînd şi fără Jack Bruce. Nenorocirea este încă mai mare în ţări defecte, ca a noastră, în care dispariţia unei figuri emblematice, a unui geniu dincolo de orice discuţie, trece neobservată. Aşa cum şi întreaga-i carieră, colosală, a trecut absolut neobservată. Din 10.000 de români, nu cred că se găsesc doi care să aibă habar cine a fost Jack Bruce, iar asta vorbeşte de la sine despre cît de departe sîntem de lumea normală în care Muzica e chiar Muzică. Dacă ar fi să aducem vorba despre Cream, pariez că procentual ne-am afla tot pe acolo, eventual din cei doi de mai sus poate că unul ar asocia numele ăsta cu Clapton, iar ceilalţi cu o maimuţă care-şi spune aşa, evident fără să aibă habar că asta s-ar putea lăsa cu puşcărie grea. Aşadar, Jack Bruce, omul care alături de Eric Clapton şi Ginger Baker a alcătuit grupul Cream, s-a stins la numai 71 de ani, lăsînd în urmă nu doar regrete şi durere, ci şi o tehnică revoluţionară de abordare a bass guitar-ei, pe care cică şi-ar fi însuşit-o cel mai bine de la „profesorul” Jack Bruce doi dintre cei mai sîrguincioşi elevi ai săi: Sting şi Jaco Pastorius. S-a născut în Glasgow, pe 14 mai 1943, şi a schimbat nu mai puţin de 14 şcoli pînă să primească o bursă la Royal Scottish Academy of Music, pentru specializările compoziţie şi… violoncel! La 16 ani părăseşte nu doar Academia (pe motiv că profesorii erau total dezinteresaţi de ideile lui inovatoare), ci şi ţara, hoinărind prin Italia şi Anglia şi cîntînd ocazional la bass în diverse grupuri de muzică de dans sau de jazz. La 19 ani, în 1962, este acceptat de părintele blues-ului britanic în Alexis Korner’s Blues Inc., unde în acel moment la tobe bătea un anume Charlie Watts. Ce a ieşit din asta? Aflaţi săptămîna viitoare.

 

 

Fiţi sociabili!