Jack Bruce, nu un basist, ci Basistul (VIII)

Jack BruceAm să accelerez puţin derularea serialului despre Jack Bruce şi Cream, întrucît s-a lungit şirul morţilor care stau la rînd, aşteptîndu-şi locul în această rubrică: iată, după Bobby Keys s-a dus şi Joe Cocker… iar în ritmul ăsta nenorocit, mă tem să nu mai avem loc şi pentru cei vii. Aşadar, în 1968, Cream scoate cel de-al treilea album, unul dublu, avînd o configuraţie ciudată: un album de studio, cu patru piese pe o faţă şi cinci pe cealaltă, şi unul „Live at Fillmore”… numai că din cele patru piese (cîte două pe fiecare faţă, aşadar piese lungi, prilej de solo-uri antologice, inclusiv unul al lui Jack Bruce la… muzicuţă!) doar una este înregistrată la Fillmore Auditorium, iar celelalte trei la Winterland Ballroom! E drept, tot în Frisco! Contribuţiile celor trei muzicieni sînt în nota obişnuită: Jack Bruce vine cu patru piese, iar Ginger Baker, toboşarul, cu trei. Bun: dar Eric Clapton? Ei bine, cică Eric are merite majore în … alegerea a două dintre cele şase cover-uri care completează albumul!!! Na, că nu v-am spus titlul. Acesta este „Wheels of Fire” şi este primul album Cream care urcă pe locul I în topul de 200 de la „Billboard” şi pînă pe locul III acasă, în Marea Britanie. Mai sînt ciudăţenii legate de acesta. Prima ar fi aceea că albumul de studio este înregistrat în formulă de… quartet, alături de cei trei muncind cu drepturi depline Felix Pappalardi, care cîntă la vreo cinci instrumente: violă, clape, trompetă etc. Albumul a fost editat şi în varianta de două albume independente, nu unul dublu, în multe ţări. În Anglia, culmea, şi în această versiune, albumul de studio a urcat pe locul IV! Mai mult, în SUA este omologat ca primul dublu album care a obţinut discul de platină, iar în 2003 revista „Rolling Stone” îl plasează pe locul 203 în clasamentul celor mai bune 500 de albume din istoria rock-ului.

 

Fiţi sociabili!