Ițcani, anii ’60:  TV și Cinema

Aparatul tv „privat” al acelor ani, pentru mine cam prin anii ’65-’68, era o raritate. Sincer, nu mai știu dacă din cauza prețului lui ridicat ori pentru că părinții îl obțineau greu, cu pile, aprobări, etc. Ori, poate, din ambele motive. Dar țin minte că mergeam cu ai mei, copil în clasele primare fiind, în vizită la un coleg de liceu al tatălui meu (dl. Ghenici, un mare meșter pescar), ce stătea tot în Ițcani, lîngă apa Sucevei, doar ca să „ne uităm la tv”!

Ce faină – azi ar părea absurdă, pentru cei tineri, știu – invitație: hai la noi la prînz/la cină, să ne uităm la tv! Ne invitau ceva de genul: „Haideți la noi, mîine, la tv: se dau varietăți de la ora 15.00, apoi filme pentru copii!” Apăi, ține-te lucru, muncă la cuhnie, la aragaz ori plită (că era cam greu și cu buteliile) pentru biata gazdă, posesoare a rarisimului mic ecran. Aveau un tv de primă generație, unul cu ecran minuscul, aș zice acum, după criteriile de azi – cam cum a postat pe fbk prietenul nostru Nelu Marcean, tot ițcănean și el. Show-ul tv era, mai ales, un motiv, un pretext de socializare, de întîlnire între prieteni. Adulții se regalau între ei, cu amintiri din liceu, cu salată boeuf, mici, gustări, cu un şpriţ, iar noi, copiii, eram tare bucuroși cînd ne lăsau în liniște, așezați fiind, în fund, pe covor, să urmărim, tihniți, serialele cu Robin Hood ori Val-Vîrtej. Apoi, au procurat și ai mei un Temp 6M (țin minte cît oi trăi „marca” asta rusească, cum altfel?) cu ecran ce mi se părea „boieresc” prin comparație cu cel al „ghenicilor”. De fapt, cred că era – ca diagonală – cu numai cîțiva centimetri în plus, dar mie mi se părea modern. Probabil din pricină că se renunțase, deja, ca design, la acea „ramă” lată, urîtă, care te făcea să crezi că te uiți la ecran printr-un colac de wc. Comparația – retrospectivă acum, scuze! –  privește strict designul vintage, deoarece în acei ani încă aveai ce urmări la TVR, nu ca în ultimii ani ai lui Ceaușescu, care ar confirma și „calitativ” alăturarea cu colacul de toaletă!  Dar „modernului” nostru Temp 6M i se ardea, mereu, după un timp (temp?), lampa, care parcă-i spunea PL sau PNL 500. Mă rog. Știu că era greu de procurat acel PL. Apoi, și la noi veneau vecinii, prietenii să se uite la tv. Normal, și ai mei erau gazde amabile. Mama avea pregătite, mai ales la meciurile vizibile greu „pe ruși”, tot soiul de gustări (sărățele, prăjituri cu mere, gogoși, bere de casă, socată, apă minerală, după sezon). Apoi, în casa copilăriei mele de pe Gh. Doja, (asta, ca zonă, fiind, altitudinal, mai „pe vale”) am depus mult efort cu tata pentru a înălţa cît mai sus stîlpul antenei artizanale! Cît o mai roteam, Doamne, răbdători, la centigrad, ca să prindem rușii, cu minim de „purici”. Evident că vîntul o smintea, o rotea mereu și o luam de la capăt cu „vînătoarea de ruși”.

Rarisimul tv era, iată, un motiv/pretext (?) de socializare. Repetat, comparabil, cumva, ca adunare a unor oameni în fața unui ecran – dar foarte palid, prin comparație – poate doar de acele sesiuni de vizionare a casetelor video traduse de regulă de Margareta Nistor. Or fi fost, mă întreb sincer, acele casete ce ne reuneau în mici grupuri,  cu doi – trei ani înainte de 1989, o „supapă” de evacuare cu voie de la împărăție? O s-o întreb pe Margareta Nistor.

În context, deplîng dispariția cinematografelor. În Itzkanyul meu natal găseai, uneori, doar cu pile un bilet la noul Cinema „Arta”, la premierele „Angelicăi”, „Dacilor”, „Fantomas”, ale filmelor cu Louis de  Funès. Mare rău a făcut Ceaușescu atunci cînd a oprit, după „libera” perioadă 1965-1972, accesul produselor culturale apusene (filme, cărți, reviste).  Noi, pre-puberii timizi, eram bucuroși să prindem, „la film”, un loc în spate. Firesc, în scaunele din față stăteau piloșii cartierului. Dar noi, adolescenții, chiar preferam locurile, rîndurile din spate. Încercam (încurajați de întuneric) – test suprem – să „scăpăm”, așa zis din greșeală, o mînă pe umărul, pe genunchiul fetei. Fiind, desigur, imediat „sancționați” muțește, scurt, pentru naiva noastră îndrăzneală (că de alte manevre semi-erotice nici nu putea fi vorba atunci). Dar, atunci cînd pe ecran Angelica (marchiza îngerilor) îi ceda – sacrificîndu-se, vezi Doamne, de dragul Franței – Sultanului, noi deja îndrăzneam, ajutați, complice, de întunericul sălii şi de emoția romantică a poveștii, să o luăm de după umăr  pe fată. În speranța, omenească, de a încerca să-i administrăm, ulterior, semifurată, o tandră sărutare pe ureche. Mă rog, în zonă, cum o  nimeream, pe bîjbîite. Ți-ai găsit! Fix în acel moment de cucerire a redutei, operatorul, din pod, schimba – parcă în ciuda noastră, a puțoilor aflați în belicoasă ofensivă  – „bobinele” cu pelicula de celuloid (erau cam două-trei bobine la un film). Să nu mai zic de desele „rupturi” accidentale de peliculă. Soldate – de ce, Doamne, ai fost prea sever cu bieții adolescenți ai anilor ’60-’70!? – cu luminarea imediată a sălii. Bref: cînd ți-era, biet adolescent acneic, „lumea mai dragă”, în sală se aprindeau automat luminile demascatoare, care cereau repoziționări strategice reciproce, retușări de haine, regrupări în tranșeele scaunelor de lemn, scîrțîitoare, mai dihai ca la Plevna ori Verdun! Enfin. Vremuri trecute, nostalgii… Acum, da, avem acces, de acasă, prin ecrane mari, cît peretele dacă vrem, la toate filmele visate, dar sîntem tot mai singuri, mai izolați, mai egoiști. Și mai blazați. C’est la vie.

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!