Istoria lumii în pahare, sticle și butoaie (I)

Motto. Gînd (ardelenesc): Apa este un element esențial pentru viață. Fără apă nu poți răci serpentina de la cazanul de pălincă.

„Beutura-i temelie, iar mîncarea-i fudulie”. Știm cu toții clasica zicere despre plăcerea românilor de a bea. Dar eu aș scormoni dincolo de prima percepție – accesibilă și banalizată – a acestei „axiome” românești: „beutura-i temelie/ mîncarea-i… fudulie!”. Mie nu mi se pare tare „deșteaptă”, reciclabilă istoric această veche zicere: un popor, o populație, mereu supusă unor vremelnici cuceritori (turci, ruși, austrieci, etc.) era clar că pe cel nepoftit, pe cotropitor, ca să te „pui bine” cu el – cu cel ce deținea Puterea! – trebuia să-l amețești, „aburești” – după expresia favorită a unui drag prieten – cu oleacă de rachiu, vinișor, etc.

Eu – cu scuzele de rigoare pentru îndrăzneală – aș fi tentat să scriu, cîndva, o istorie a României, prin băuturi și mari băutori. Pentru că „beția” românească, cea tovărășească, tradițională, este una plăcută, solară, colocvială, generoasă. Ca și inima românilor! Și total diferită de nevoia de alcool a soldatului sovietic îndobitocit, îndoctrinat, cel care, grăbit, găurea cu glonț mare butoiul cu vin al gospodarului moldovean. Înecîndu-se, uneori, nesătul și primitiv, în balta de vin scurs în beciul românului „cucerit”. Spre bucuria, șansa într-un fel a păgubitului român „eliberat” (care-și putea salva, astfel, de la viol fata ori nevasta prin îmbătarea „eroilor” cu stea roșie în frunte).

Alcool și… alcool. Iată o temă generoasă, multivalentă! Este evident că alcoolul a jucat un rol major în istoria Omenirii. Iar în acest serial publicistic care va continua nu voi încerca decît să arăt importanța – necontestată, vreodată, de vreun autor serios – a gestului de a „bea ceva”. Întru conciliere, împăcare, sau, dimpotrivă, ca unic refugiu salvator, ca un drog, ca o evadare. Recent, sobrul, seriosul „Science & Vie” publica studiul unui consacrat cercetător – francez, evident – care dovedea, proba un adevăr inedit: alcoolul a fost un factor de progres și a ajutat, esențial, evoluția speciei umane. Avînd un rol esențial și în dobîndirea – istorică – a mersului biped. Cum? Concret: strămoșii noștri, primatele arboricole, au coborît din copaci în căutarea unor surse de hrană, consumînd cu plăcere inclusiv fructele zemoase căzute din arborii pădurii luxuriante în care își petreceau viața. Fructe care erau, unele, fermentate, avînd alcool primar – cum am zice azi -, oricum, furnizoare de acea „dezinhibare” salvatoare prin aburul alcoolic conținut în fructele „dospite” de pe sol. Astfel, scrie revista citată, strămoșii noștri – ușor „piliți”, am zice azi – au început să socializeze, să comunice cu cei din jur (ca să nu mai invoc, aici, și efectul afrodisiac al alcoolului, care te îndemna „să-ți cauți perechea”). O interesantă ipoteză! Revenind: e clar rolul esențial al alcoolului în orice relație, negociere, în război ori în  pace. Spune-mi ce bei ca să-ți spun cine ești! Acesta ar putea fi un test, o probă, o măsură a fiecărui bărbat, a condiției sociale a unui om, din Comuna Primitivă pînă azi. Pentru că, scuze, una e să bei „ochii lui Dobrin” sau „Săniuța” și alta e să îngurgitezi un cocktail „Manhattan” într-o companie și ambianță selectă. Aparent, efectul ar fi identic: te poți ameți, evada din realitate, momentan, cu un drink de cîțiva lei la buticul din colț, ori amăgi, radical – și uneori, sinucigaș – cu strălucirea unor recepții și băuturi luxoase, scumpe, ce dispar din viața și din meniul tău odată cu decăderea ta, ca boss ori ca vedetă, din mereu schimbătorul, fluidul, înșelătorul „top social”.

Din acest motiv voi începe, foarte pe scurt, să vă destăinui amănunte inedite despre „istoria” , devenirea principalelor băuturi ale omenirii. Povești neștiute – dar pilduitoare cultural –  urmate de dezvăluirea unor alte povești adevărate: cele referitoare la nașterea unor celebre cocktailuri (numite de români carcalete). Încă o dovadă – iertat să fiu – a înapoierii, retardului nostru, inclusiv în domeniul, atît de fin, de subtil, al artei de a bea, de a savura nu lichidul din pahar, ci clipa, plăcerea, subtilitatea dialogului și deliciul papilar.

Încep (cum altfel?) cu vodca. Băutură esențială, cu paternitate revendicată de trei popoare: rușii, finlandezii și polonezii. Finicii zic că e „a lor” deoarece ei sînt singurii care folosesc apă pură din ghețari. Rușii se apără cu etimologia: vodcă înseamnă „apă” în slava veche și se laudă că însuși Mendeleev a stabilit proporția alcoolică ideală a prețiosului lichid. Polonezii, mereu „complexați” de hegemonia rusească, au scos două tipuri originale de vodcă: Zmijovwka (ce conținea o viperă), ce azi nu se mai fabrică, apoi Zubrowka, cea cu gust de „iarba zimbrului”. Ne revedem. 

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!