Invidia la români (III)

Motto: „Paroxismul invidiei. Invidios pînă şi pe nefericirile Celuilalt”.  (Gheorghe Grigurcu)

Multe proverbe sau ziceri populare care ne definesc etosul favorizează individualismul și competiția în răspăr cu ceilalți. Și invidia, ca dovadă intrinsecă a propriului eșec.

Iată doar cîteva: Să moară și capra vecinului. Cine e harnic și muncește are tot ce vrea, cine-i leneș și ciordește are tot așa. Ce e al meu e-al meu, ce-i al tău e tot al meu. Nu da vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Cine sapă groapa altuia cade tot el în ea. Ce-i de haram venit, de haram se va duce.

Cea mai ordinară, nedreaptă, cred eu, formă de „invidie cu fructe otrăvite” s-a petrecut în acei ani de după 1947/1948. Cînd bolșevicii români, ajunși la Putere, nu numai că își însușeau tablouri, cărți vechi, icoane de la dezmoșteniții sorții, trimiși în pușcării… Dar, lipsiți de orice minimă cultură, de legitimitate morală și de bun simț, tare le plăcea să se afișeze cu opere, tablouri de patrimoniu, luate cu japca de la „burghezi”. O „deposedare ca legitimare, ca substitut al valorii proprii”. Ei, noii „ajunși” nu confiscau din admirație un tablou de Aman, de Grigorescu, ori un birou sculptat. Ei credeau că își aproprie, iau în posesie o anumită ascendență nobiliară, boierească, spiritul profund, însemnele României instruite, culte. Aici e eterna greșeală, confuzie a parvenitului: prin pilă, relație, șmecherie politică, dar, mai ales, prin „furtul” unui statut pe care – după 1947, dar și după 1990! – nu l-a avut niciodată. Tristă, amară și inutilă autoamăgire.

Într-un film artistic de dinainte de 1989 (scenariul, cred, aparținea lui Eugen Barbu) ni se prezintă un nou șef proletar, care vrea să se culce cu o fostă „burgheză” în schimbul rămînerii acesteia în casa ei. Femeia îi spune, delicat, accept, dar du-te și fă un duș pînă una alta. Iată o altă formă de răzbunare, rod al unei invidii îndelung dospite de calicul ajuns în fruntea mesei: posesia fizică a unei femei din fosta înaltă societate ori a uneia celebră, de succes. E știut apetitul lui Gheorghiu-Dej pentru femei frumoase și cu notorietate: Dina Cocea, Michelle Morgan (după care trimitea avionul la Paris) ori Lucia Sturdza Bulandra. Să fim drepți: cedarea acestor doamne nu era lipsită de calcule, de avantaje pentru ele. Într-o carte de memorii am citit că marea actriță al cărei nume îl poartă azi un teatru bucureștean l-a sunat direct pe „Ghiță” într-o iarnă în care Bucureștiul era îngropat sub troiene. Acesta a trimis imediat niște tancuri pentru a deschide drum spre teatrul înconjurat de nămeți.

Meteahna „legitimării printr-o amantă celebră” – spre deosebire de „amantlîcurile” comuniștilor de rang înalt, ce erau secrete, de astă dată, azi, cu afișare în public (altfel, ce rost ar avea cheltuiala?) – nu a dispărut după 1990. Vă amintiți, probabil, povestea acelui miliardar oltean, fost politician, care o invita la aniversări și petreceri pe o celebră cîntăreață de peste Ocean. Căreia i-a „dăruit” nu doar o sumă de bani pe măsura ratingului înalt al solistei, ci și o… valahă boală „lumească”.

Revin la acele vremuri de schimbări radicale, de fracturi și zguduiri socio-politice, în care invidia exacerbată produce drame și în familii aparent solide, așezate. Prin anii ’50, o (vorba vine!) onorabilă doamnă, bine situată, începe să-și toarne la securitate soțul, un descurcăreț negustor-traficant de opere de artă și alte obiecte vechi, de patrimoniu, disponibile în acele vremi tulburi. Motivul? Bărbatul o privea de sus, ironizîndu-i lipsa de cultură și originea modestă. Astfel că femeia îi pune în cîrcă vrute și nevrute: deținere de valută, legături cu „dușmanii poporului”, etc. Mai mult, se oferă, pe recamierul Louis XV din confortabilul apartament, ofițerului de legătură. Ce pleașcă pe fostul ceferist, devenit peste noapte securist! Amorul de conjunctură nu-l va împiedica pe vajnicul apărător al siguranței naționale să acuze în raportul său final „desfrînarea unor femei din clasa burghezo-moșierească”. Urmarea? Cuplul este evacuat din locuința proprie, valorile confiscate, iar credulei  doamne, multiplu „colaboratoare”, i se oferă o cămăruță la demisol ocupată în vremurile bune de servitoare. Oricum, o soartă mai blîndă decît cea a soțului denunțat din pură invidie feminină, care va face câțiva ani buni de pușcărie.

Potrivit studiului  GfK citat, invidia anulează bucuria, inhibă reacțiile, blochează evoluția, consumă energia, introduce oboseală, boală și depresie. Mai mult, e posibil ca invidia să fie transmisă urmașilor ca stil comportamental și ca atitudine față de ceilalți, deoarece poate fi un comportament învățat. Spre exemplu, cînd părinții își întreabă copilul ce notă a luat colegul lor de bancă la un test ori ce marcă de telefon mobil i-au cumpărat părinții. Boală grea și virală, invidia!

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!