Invidia la români (II)

Motto: „Talentul nu se poate suporta, e o nenorocire-n stare pură,/ de ce să lăudăm tăria ta? / Mai bine-ți tragem o înjurătură”. ( Adrian Păunescu, Condamnarea de a avea talent, 1997)

Dar, în fond, ce este invidia? Conform psihologilor americani Gerrod Parrott și Richard Smith, invidia este o reacție emoțională negativă la calitățile, realizările sau posesiunile superioare ale altei persoane. Ea se declanșează în urma comparației sociale cu persoane care au un statut superior, este o reacție obișnuită și are un caracter automat. Cel care invidiază își dorește acele avantaje pentru sine sau își dorește – cel puțin –  ca persoana invidiată să nu le mai dețină.

Există două tipuri de invidie: cea malițioasă și cea benignă. „Invidia malițioasă” are drept urmare un efort de denigrare a succesului celuilalt. Cînd se instalează, este în stare să submineze grupuri de lucru și demersuri colective. „Invidia benignă” este resimțită tot ca o stare negativă, chiar dacă la baza ei stă o formă de admirație. Ea poate spori performanțele, dacă individul își recalibrează obiectivele și abordează cu suficient realism și cu discernămînt realitatea, ca și propria persoană. De pildă, acest tip de evaluare comparativă a ta cu vecinul, cu colegul mai prosper, mai „vizibil social” ca tine, poate genera ambiție pozitivă, dorința de autoîmbunătățire a propriilor realizări și performanțe.

Din păcate – realitate ușor sesizabilă de fiecare dintre noi -, în societatea românească de azi predomină invidia malițioasă, rea, ce minimalizează performanța celuilalt și are efect distrugător și asupra propriului eu, a țelurilor și priorităților realist asumate. Acest handicap comportamental este bine sintetizat în vechea zicală românească „să moară și capra vecinului”. Dorință, așteptare, duse, mai nou, la „perfecțiune” – vorba unui mucalit – sub forma „să moară vecinul, ca să-mi rămînă mie… capra!”.

17% dintre respondenții studiului derulat de GfK în perioada 15-24 mai 2018 pe un eșantion de 500 de persoane adulte din populația urbană digitală, ponderat după vîrstă, gen, regiune, nivel de studii și dimensiunea localității de proveniență, au recunoscut că au simțit invidie malițioasă față de realizările unui cunoscut. Cei mai mulți dintre aceștia sînt utilizatori activi de Instagram și de alte rețele de socializare, sînt tineri necăsătoriți sau cupluri care nu au copii.

Așa cum am mai scris aici, acum aproape un deceniu, un studiu al „Result Development” releva calităţile, limitările şi lipsurile românului. Vom constata – pornind de la temeinica analiză publicată la acea vreme de Corina Anghel și adăugînd datele proaspătului sondaj GfK – că firea românului nu s-a schimbat prea mult în ultimii zece-douăzeci de ani. Dimpotrivă aș zice: spiritul de familie, independenţa şi inteligenţa sînt tot mai umbrite de dorinţa de putere şi de laudă, de tendinţa spre bîrfe, parvenire şi trădare. Și de o sporită, în ultimii ani, divizare, acea „dihonie” socială despre care vorbeau vechii cronicari. Defecte inflamate de această caracteristică ușor observabilă azi în orice echipă ori colectiv: invidia!

Uneori, mă întreb îngrijorat: oare nu cumva, la extinderea, în ultimele două decenii, a acestor „maladii morale strîns asociate” (dorința de putere și avere prin parvenire și trădare, invidia malignă, bîrfa și discreditarea) ce au virusat, ca o molimă greu de vindecat, fibra, esența morală a românilor, nu a contribuit, esenţial, lipsa de criterii (morale, profesionale, culturale) în desemnarea celor aleși – ori numiți în diverse funcții importante de către cei aleși – în posturi de decizie? Ori, mai scurt spus: promovarea non-valorilor, a obedienței și ciubucului la rang de criteriu de selecție și de promovare. Să luăm un exemplu: un mecanic auto ori un oarece funcționar inferior de stat „evidențiat” ca un eficient lipitor de afișe electorale, omul ce s-a trezit, peste noapte, parlamentar ori funcționar guvernamental va nutri, cu siguranță, o invidie aprinsă față de foștii lui superiori ierarhici din „civilie”. Cum să se întoarcă el la meseria de bază, vechiul lui job, umil, după expirarea – inevitabilă – a mandatului său de putere!? Inacceptabil! Ca simplu mecanic el poseda o biată Dacie – ori o mașină nemțească „second hand” -, în vreme ce șeful servicelui auto se lăfăia într-un Jeep aproape nou! Acum, rolurile, raporturile s-au schimbat… Și e firesc că domnul (probabil) ex-senator nu se mai poate întoarce la vopsit caroserii ori la degresat piese auto! Soluția!? Una din două (ori, mai bine, amîndouă): să facă destui bani, să cultive destule relații – în durata strîmtă a unui mandat de 4 ani! – pentru a-și deschide propria afacere (preferabil cu alimentare, discretă, de la nesecata „țîță bugetară” mereu generoasă) ori să acumuleze destui bani pentru a-și cumpăra de la mai-marii partidului un nou mandat!

De asta – ori și de asta, mai corect spus – țara asta, frumoasă și bogată cum o știm, se află în situația jalnică în care este.

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!