Invidia la români (I)

Motto: „E-o condamnare să mai ai talent,/ un fel de viciu vinovat în soartă,/ te-njură toți și te bîrfesc atent/ și nici un mediocru nu te iartă”. (Adrian Păunescu, Condamnarea de a avea talent, 1997)

Nu cu mult timp în urmă, încercam să răspund – în cadrul acestei rubrici – la o veche întrebare: cum sînt românii și de ce sînt ei astfel și nu… altcumva. Revin la această temă incitantă.

Care ar fi, deci, principalele „defecte sociale” ale românilor? Iată unul dintre ele: patru din cinci români care trăiesc în mediul urban sînt predispuși să invidieze statutul sau stilul de viață al cunoscuților sau colegilor lor. Un studiu sociologic derulat recent de compania GfK, la cererea PressOne, arată că 80% dintre intervievați sînt încercați de un sentiment negativ cînd trebuie să își evalueze propria situație profesională sau familială. Românii sînt foarte predispuși la comparații sociale în funcție de care își judecă succesele sau ratările. Altfel spus, ei sînt tentați să ia pe cei din jur drept etalon  – și, mai grav, uneori drept cauză – al propriului lor eșec. 23% dintre respondenți consideră că invidia este principala trăsătură negativă a românilor, ceea ce o clasează pe locul doi, după credulitate, pentru care au optat 24%. Conform rezultatelor studiului: 80% dintre români invidiază situația profesională a unor colegi de serviciu, 76% invidiază stilul de viață al cunoscuților, 48% invidiază posesiunile materiale obținute de prieteni, iar 20% invidiază reușitele copiilor unor persoane din propriul anturaj. Un aspect important: în vîrful piramidei celor invidioşi pe meritele sau situația cunoscuților se află – ați ghicit! –  femeile între 50 și 64 de ani cu venituri mici ori medii. Mie, Struțocămiloiul, asta mi se pare perfect explicabil (și scuzabil, o spun chiar cu o anumită tandrețe): o femeie ambițioasă, scuzați pleonasmul, de 50-64 de ani este sau se apropie cu pași repezi de zenitul vieții ei active, profesionale, familiale, de tragerea cortinei peste vise și ambiții (vise, zic, nu doar de iubire, ci și de prosperitate familială, de îmbunătățire a statutului social).

Bref: „Cum adică, Anișoara, colega mea de liceu, s-a măritat cu Petrică, colegul nostru, băiatul cam bîlbîit, plin de coșuri și timid, care-mi făcea mai mult mie, și nu ei, Anișoarei,  „curte”, la balurile liceului!? Dar… cine naiba ar fi bănuit că el va deveni senator! Eu m-am măritat, cuminte, cu Ionel – soț și tată bun, nu zic – dar lipsit de orice ambiție de promovare, de avansare…”. Asta ar putea fi explicația concluziei studiului citat că doamnele aflate la acea vîrstă sînt cele mai invidioase – în sens statistic, aici – pe succesele altora.

Ce își dorește românul de rînd? Confort, putere, respect, rezultate rapide, să fie acceptat și bine văzut în societate, stabilitate și siguranță. Și totuși – zice studiul citat – invidia este o emoție negativă pe care mulți dintre noi nu dorim să o recunoaștem, fiindcă ne plasează într-o poziție inferioară din perspectivă socială. Și, uitați-vă la faptul că 20% dintre românii din 2018 invidiază, în principal, realizarea superioară a copiilor celor invidiați. Or, asta mi se pare extrem de periculos, de toxic: să transmiți, transferi eșecul tău de proiect copilului tău („Poate el, copilul, îmi va răzbuna ratarea”). Păcat!

Într-un articol din 1871 despre viciile românilor, George Barițiu (Bariț) numea invidia «vițiul nostru național», scrie istoricul Dumitru Lăcătușu. Potrivit acestuia, vecinii noștri – bulgari, unguri – vedeau invidia drept una dintre trăsăturile românilor, poate după deja faimoasa ospitalitate, prin care ne identificau și defineau. Maghiarii își mustrau conaționalii invidioși prin apelativul «valahule pizmăreț» sau spunîndu-le «ești mai pizmăreț decît un valah». Nu doar cunoscutul istoric și jurnalist se oprea asupra invidiei, ci și preoții, în predicile lor, aminteau de acest «vițiu național». Mult mai departe de secolul XIX, în vremurile din Letopisețul Cantacuzinesc, pizma (invidia) este adesea menționată ca una dintre cauzele conflictelor narate. Bariț concluzionează că «găsit-au rumânii foarte bine» ceea ce căutau. Dacă asta a fost ceea ce căutau înaintașii noștri, ea a rămas de atunci alături de noi, transformîndu-se într-una dintre caracteristicile noastre mai puțin plăcute. În același timp, invidia nu este proprie unei singure categorii sociale. Ea se întîlnește în egală măsură atît la cei înstăriți și puternici, cît și la ceilalți. Nu în ultimul rînd, invidia stimulată de regimul comunist a fost folosită ca mijloc de a distruge solidaritatea din interiorul unei comunități, transformînd-o într-o armă politică împotriva celor catalogați «dușmani ai poporului».

Însă, ca să nu terminăm într-o notă sumbră – scrie D. Lăcătușu – fiecare popor are cel puțin o trăsătură negativă. În același articol amintit la început, Barițiu exemplifica și pentru concetățenii noștri de o altă etnie: «Să te ferească Dumnezeu de invidia românească, de furia ungurească și de ura îndelungată a sasului».

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!