Între inteligență, comerț și… morală

Aflu, deunăzi, că în procesul intentat de Gabriel Liiceanu și Editura „Humanitas” profesorului, poetului, eseistului și omului mereu vertical care este  ieșeanul Liviu Antonesei, „reclamanții” și-au stabilit și contravaloarea financiară a „onoarei lor vătămate”: 50.000 de euro! Puțin pentru clasa (și banii) filosofului super-pragmatic Gabriel Liiceanu, bag seamă. Un individ, iată, profund rănit, jignit de un coleg care amintește un adevăr „public”. Unul vechi și lesne de probat cu acte. Dar imposibil de plătit, ca bani, ca pedeapsă, amendă, de către Liviu. Și  – de fapt! – inacceptabil pentru noi, oamenii de rînd, care îi citeam, cu plăcere. Și pe Liiceanu, și pe Pleșu… și pe Antonesei. Ultimul fiind și singurul din cei trei oponent pe față al regimului ceaușist, Liviu fiind „onorat”  cu arest la domiciliu. Cu arest și alte  șicane securistice pentru atitudinea lui deschis și activ anticomunistă. Apropos: unde era Liiceanu în acel tulbure an, 1989!?

De ce s-a supărat domnul Liiceanu? Pentru niscai afirmații – de fapt, lucruri de mult știute, publice, dovedite – făcute într-un interviu de „pîrîtul” Liviu Antonesei: trecerea patrimoniului fostei Edituri Politice a fost făcută „pe sub mînă” în februarie 1990 de către amicul Andrei Pleșu, pe atunci ministru al Culturii, către prietenul lui Liiceanu, uns editor al noii edituri, numită, iluminist, Humanitas. Eu bănuiesc că pe domnul Liiceanu – un autor, un eseist pe care-l citeam cu plăcere pînă mai ieri – l-au enervat mai mult alte două adevăruri afirmate de Liviu Antonesei: „Să nu uităm că Liiceanu, în timpul regimului Băsescu, a fost scutit de două ori de datorii, deși, în general, cei care au fost de opoziție au fost perdanți. (Să nu uităm că Pleșu a fost o vreme și consilierul lui Băse, pînă s-au certat – n.a.). L-am pomenit pe Liiceanu care a fost scutit de două ori de datorii la bugetul de stat, ceea ce nu s-a întîmplat în cazul nici unei edituri private. Dincolo de chestia necinstită, este falsificarea jocului pe piață. Dacă o editură beneficiază de avantaje și celelalte nu, este vorba de falsificarea pieței.(…) Băsescu nu e singurul vinovat; ca să cumperi trebuie să fie marfă de vînzare, iar jurnaliștii și intelectualii lui Băsescu s-au vîndut. Așa că președintele nu e singurul vinovat, el fiind mai degrabă un politician destul de abil pentru a-i putea ieși jocul acesta cu intelectualii care se credeau deștepți și care nu s-au trezit nici la chestii flagrante: cînd i-a preferat pe tinichigii filosofilor, Liiceanu nu a scos nici un cuvînt; cînd a băgat-o pe Elena Băsescu europarlamentar cu 10% din voturile PDL-ului, nimeni nu a scos un cuvînt. (…) Din cîte înțeleg, Domnia Sa a fost deranjat de afirmațiile de mai sus. Ar fi vorba despre un delict de opinie, prin urmare. Mi se pare ciudat că o persoană care emite ea însăși opinii să dea pe cineva în judecată pentru acest motiv. Pe deasupra, toate afirmațiile sînt deja un bun public, eu am spus lucruri care s-au mai spus, uneori într-un limbaj incalificabil, precum al lui Ion Spînu, și nu-mi amintesc ca Domnul filosof să fi deschis acțiune împotriva acestuia și a ziarului Cotidianul. Cît privește faptele evocate în cele trei scurte fragmente, acestea nu sînt inventate. De altfel, au acoperire în documente. Pentru schimbarea numelui Editurii Politice în Humanitas și numirea în funcția de director al acesteia a Domnului filosof Gabriel Liiceanu există Ordinul Ministrului Culturii nr. 82/19.02.1990, iar ministru al Culturii era domnul Andrei Pleșu. Nu cred că Domnul filosof se dezice de o prietenie atît de îndelungată. Stranie situație: un filosof dă în judecată un poet și o mare editură un biet blog. Naiba știe dacă David cîștigă mereu bătălia cu Goliath!”, a scris L.A.

Ca un element de noutate în această ciudată, nefirească speță juridică, citez din comentariul colegului meu de facultate brașoveană Vasile Lupu. Vali era atunci, sub Convenţia Democrată, secretar de stat la Mediu. Şi el nu vorbește prostii: „Este de notorietate că Editura Politică i-a fost pusă pe tavă lui G. Liiceanu de bunul lui prieten Andrei Pleșu pe vremea cînd Pleșu era șeful Ministerului Culturii. Atașez OM nr. 82 din 22 februarie 1990, o mostră irefutabilă de amatorism în administrația publică centrală. Am lucrat în acest sistem și crede-mă, Cezare, că nu sînt un novice: am redactat, formulat și reformulat zeci de acte normative pe care le-am susținut și în Parlament. A se observa cît de incomplet, imprecis și fără nici o răspundere culturală, patrimonială sau financiară i se încredințează editura. Ulterior, privatizarea editurii a fost de la sine înțeleasă. Prietenul tău Liviu Antonesei trebuie să aibă mare grijă cu acest patron al Editurii Humanitas. Este adevărat că și alții au ridicat aceeași problemă, cu tușe groase chiar, dar aveau spatele asigurat și apărare pe măsură. O simplă consultanță juridică la Valeriu Stoica costă azi de la 5.000 de euro în sus! Este foarte posibil ca și Liviu să-i cadă victimă. Și, ulterior, Liiceanu să fluture stindardul victoriei luni de zile pentru a le tăia, definitiv, pofta și altora (sic! – n.a.) de a mai aborda subiectul acesta, extrem de deranjant, mereu, pentru « marele profil moral » al filosofului contemporan Gabriel Liiceanu”. Merci, Vali! Concluzie: e tare trist pentru mine.

Cezar Straton

P.S. Crezusem, sincer, că între inteligență, talent, pe de o parte, și morală, bun simț, pe de altă parte, ar trebui să fie o legătură, o influență… reciprocă. O „minima moralia”, ca să citez un titlu fudul al lui Andrei Pleșu. Cei 50.000 de euro ceruți deunăzi în instanță lui Antonesei de către Liiceanu îmi demonstrează, clar, cît de naiv idiot, de romantic depășit sînt eu!

Fiţi sociabili!