Între ”Carpe diem” şi ”Totul este deşertăciune”

Vreau să vă vorbesc despre Dead Poets Society, un film din 1989 pe un scenariu  de Tom Schulman, regizat de Peter Weir. Am tot amînat să scriu despre el, am considerat că toată lumea l-a urmărit, dar ce să vezi? Sînt destui care nu știau de existența acestei creații și, din păcate, foarte puțini care să aprecieze lumea imaginată de Weir. Deși au trecut 31 de ani, mi se pare că acest ”microscop” orientat pe diferențele dintre oameni este mai actual ca niciodată. Și poate faptul că am trecut printr-un liceu militar și regulile lui cazone m-au făcut să simt mai acut toate problemele cu care se confruntă acești tineri de 14-16 ani care reprezintă o elită în ceea ce privește învățătura, dar care se izbesc de momentele caracteristice vîrstei: prima dragoste, conflictele cu părinții și profesorii, refuzul de a merge cu turma și de a respecta regulile rigide.

Robin Williams era la începuturi și venea după roluri precum cele din Good Morning, Vietnam, The World According to Garp, Popeye sau partener al lui Bobby McFerrin în clipul Don’t worry be happy. Este tulburător prin maniera de joc, cea a unui om deschis la tot ce este neîncartiruit, la poezie și pasiune. Este vesel și trist, este romantic și caustic, dar tot timpul sincer și altruist. Cu Whitman şi Shakespeare, profesorul îi electrizează, îi inspiră, îi conduce (”Puteţi să îmi spuneţi <domnule Keating> sau <Oh Captain! My Captain!>, pentru prieteni” – aluzie la titlul unei poezii a lui Whitman).

Cînd mă uit la el îl văd pe nonconformistul Dodo, același profesor care îi îndeamnă pe elevi să-și lărgească orizonturile, să gîndească pentru ei, să scrie cu inima și sufletul, să asculte și să învețe prin muzică. Să fii prietenul elevilor e foarte greu, dar să îi dojenești atunci cînd e cazul și să fii respectat e aproape imposibil. Și asta pentru că de multe ori prietenia cu elevii este considerată slăbiciune, iar în zilele noastre poate fi prost înțeleasă. Poți fi suspectat de corupere de minori sau de obținere de foloase necuvenite, sau poți fi acuzat de ceilalți profesori de lipsa simțului realității. Cine mai îndeamnă elevii să trăiască în conformitate cu dictonul latin Carpe Diem!, cine mai ține lecții neconvenționale, în care tinerii să fie îndemnați să rupă pagini din carte (contestarea autorității), exact acele pagini care le dictează ce să gîndească și ce să creadă, sau schimbarea perspectivei prin urcarea pe bănci pentru a vedea lumea și din alte unghiuri (nu numai cele din poziția inferioară)?

Filmul acesta a stîrnit multe emoții în mine și este dureros că nu ne-am schimbat foarte mult de la momentul apariției lui. Încă mai avem carențe în ceea ce privește educația, încă nu punem nevoile elevilor mai presus de orice și, îngropați în scriptologia meseriei de profesor, cred că de cele mai multe ori nici nu avem timp să observăm și să înțelegem mai mult sau să le oferim mai multe șanse elevilor. Vă mai aduceți aminte, cei de vîrsta mea, de spectacolele Poezia muzicii tinere sau Cîntec despre mine însumi (iar Walt Whitman)? Și Moțu a fost unul dintre cei care aduceau tinerii la teatru folosindu-se de muzică și poezie! Cu poezia le-a schimbat multora viața.

Ca să sumarizez această minunată realizare pot afirma că este o înfruntare între imaginaţie şi tradiţie, între simţire şi raţiune, între ”Carpe diem” şi ”Totul este deşertăciune”.

Și îl citez pe Walt Whitman ”… spun oricărui bărbat şi oricărei femei: să vă rămînă sufletul netulburat dinaintea unui milion de universuri!”.

Marcel Platon

 

Fiţi sociabili!