Între bine şi frumos

La fiecare înnoire a calendarului ne dorim – şi urăm celor dragi – un an mai bun, o viaţă mai frumoasă. Dorinţe vechi, aşteptări seculare ale românilor. Rămase, de regulă, la stadiul de vis, de speranţe neîmplinite, amînate generaţie după generaţie, an după an. Bunăstarea, binele, ca şi viaţa frumoasă, bună, nu prea s-au îngemănat, n-au prea adăstat pe aceste meleaguri. Hărăzite, totuşi, cu multe bogăţii. Se pare că „binele” şi-a găsit culcuş veşnic pe alte meridiane. Aici au rămas, stinghere şi cam goale… frumuseţile. Citesc că pînă şi istoria, viaţa cuvintelor, adică etimologia ne-o confirmă: un inedit şi (cumva) poznaş studiu interbelic al lui Ovid Densuşianu ne dezvăluie că aceste două noţiuni – binele şi frumosul – au o rădăcină comună, vechiul cuvînt paleolatin „bellus (a-um)”. Din acesta au derivat apoi, în Roma imperială, alte patru cuvinte: bene (bine) şi bonus, formosus şi pulcher. Ultimul – de origine indo-europeană, se pare, echivalent al românescului „colorat, pestriţ” – a dispărut complet din limbile romanice. Dar, şocul cromatic evocat s-a conservat în limba rusă veche, în care „colorat, pestriţ” înseamnă şi… frumos. Iar formosus-frumos s-a păstrat – dintre limbile romanice – numai în română, spaniolă şi portugheză. Pedanţi, francezii nu l-au preluat (!?), înlocuindu-l cu „beau” – rog citiţi în franceză, chiar dacă unii „de-ai noştri” l-ar prefera (ca un sinonim  pentru „ viaţă frumoasă”) în pronunţie neaoşă, valahă – şi au păstrat, din limba străbunilor latini comuni, „bien” pentru bine. O dovadă că  frumuseţea şi binele (surori la origine) au încetat de mult să mai fie sinonime? Incitant e şi faptul că urmaşii galilor au „exportat” peste Mînecă – oare din pricină că franţuzoaicele erau mai „belle” decît consoartele invadatorilor britanici? – numele frumuseţii: beauty. Fără a-i putea convinge pe englezi şi pe nemţi să-şi latinizeze şi „binele”, celto-germanicii au ales good, gut. Şi mai interesantă rămîne o altă ciudată consecvenţă lingvistică. Una exclusiv românească: vajnicii urmaşi ai daco-romanilor sînt singurii care au păstrat – pentru a desemna femeia – toate cele trei forme latineşti: femina (familie) – femeie, mulier – muiere şi domina (sic!) – doamnă. Să fie această poli-memorie o şansă în plus ca românaşii noştri călători, aflaţi la treabă mai ales în cele trei ţări surori de gintă latină, să nu aibă dificultăţi, reţineri în dialogul cu gazdele lor latinofone!? Însuşi Densuşianu remarca, prin 1940 – glumeţ, dar şi premonitoriu, iată – că „astfel ,bărbaţii români sînt scutiţi de „l’embarras du choix”, adică de jenă şi complexe în relaţia cu „strănepoatele Romei”. Ei, românaşii noştri sînt bine dotaţi lingvistic (ca să fiu corect înţeles) pentru a  comunica profitabil şi cu şarmantele „femmes” franceze, şi cu aprigele „mujeres” hispanice, şi cu graţioasele „donne” italience. Iată o ipoteză flatantă pentru orgoliul nostru european, atît de umilit după integrare. Voi încheia excursul meu etimologic şi masculin-patriotic. Invocînd, şugubăţ, previzibilele exclamaţii de satisfacţie – „Good! Ah, God!” – ale multor ladies engleze, după ce îi vor cunoaşte pe românaşii noştri. A căror „invazie” este acum atît de temută (ştiu ei ce ştiu) de către posacii lor bărbaţi. Iar ţie, jupân cititorule, îţi urez, frumos, să-ţi fie (mai) bine în noul an.

 

Fiţi sociabili!