Între bere și bragă… vinul!

De ce vinul este băutura cea mai consumată – din cele mai vechi timpuri – pe tărîmul carpato-danubiano-pontic? Ne luminează, parțial, cartea „Alimentația Poporului Român în cadrul antropogeografiei și istoriei economice” (București, 1939), citată de talentatul „Savarin ot București”, pe numele său Cosmin Dragomir, de la savurosul site gastroart.ro.

Înainte însă de a deschide cartea aproape centenară, voi consemna un fapt apocrif, dar interesant: se spune că granițele Imperiului Roman la vremea maximei și glorioasei sale extinderi se suprapun perfect peste arealul unde – din punct de vedere fito-geografic – vița de vie poate fi cultivată. Simplă coincidență ori, dimpotrivă, o încă nedescifrată legătură, enigmă a istoriei culturale a Omenirii? Ne vor oferi, sper, „dezlegarea” cei competenți să o facă. Mai adaug îndemnul la moderație dat nouă încă de scriitorii antici „pentru a vă păstra mintea limpede, chiar și la festinuri, beți vinul îndoit cu apă!”.

Nu pot uita nici rîndurile – despre vin și despre asprimea climatului pontic – tristului poet Ovidiu, cel exilat în lumea „barbarilor”, la Pontul Euxin. De astă dată, mă tem că misterul motivului „deportării pe viață” a marelui poet, favoritul „înaltei societăți” romane – care a scris că vinul îngheța în amfore în asprele ierni dobrogene – va rămîne nedezlegat. Unii autori susțin că Ovidiu a fost exilat din pricina unei relații prea intime cu însăși Împărăteasa, alții că el doar ar fi surprins-o, fără intenție, goală în baie (păcat capital, de neiertat atunci), alții că motivul real sînt satirele prea acide la adresa stăpînirii, devenite repede „folclor urban” în Roma Antică.

Revin la frumoasa interpretare „antropogeografică” interbelică:  „Sîntem, din punctul de vedere al geografiei botanice, la limita nordică a viţei de vie, a vinificaţiei. Acest hotar al vinului se traduce prin deosebiri importante alimentare între români şi popoarele vecine de la Nord. De la frontiera noastră nordică începe zona băuturilor jermentate, din cereale (orz, ovăz): Kwasul Slavilor răsăriteni, vechiul « Zur » al Polonezilor, Berea Germanilor şi Celţilor de Nord. Sîntem deci sub limita Sudică a acestei zone a băuturilor fermentate, alcoolice sau nu, care ocupă toată Europa nordică, mai sus de zona vinului, şi reapare la Sud, în Africa şi Asia, sub limita sudică a acestei zone (Egipt, Asiria, Babilon). Obiceiul lichidelor calde al Slavilor din Nord, impus de climat, i-a dus desigur la adoptarea ceaiului, care tinde să înlocuiască vechile supe. Acelaşi lucru se poate spune despre mied, băutură din miere fermentată, mult întrebuinţată la Sciţi ca şi, mai tîrziu la Slavi, şi despre care găsim, în locurile noastre, o singură menţiune (Priscus LXI). La Sudul Dunării regăsim tehnica băuturilor fermentate sub forma unei băuturi care se pregăteşte tocmai din mei, cereala noastră tradiţională: braga. Zona acestei băuturi pare a fi fost cîndva cu mult mai întinsă, coincizînd, după Maurizio, cu domeniul vast al meiului (Galii o cunoşteau sub acelaşi nume). Ea persistă astăzi numai în zonele sudice şi răsăritene ale Europei şi în regiunile vecine ale Africei şi Asiei: Egipt, Abisinia, Caucaz, Ţara Kirghizilor şi, în Europa, în Peninsula Balcanică. În afara acestui teritoriu, braga e cunoscută, dar joacă un rol destul de şters, la Polonezi şi Ruşii Mici. Cunoscută în ţările noastre probabil din timpuri străvechi, braga nu pare a fi fost niciodată o băutură tradiţională a acestor locuri. Tehnica ei pare a fi fost importată altădată, ca şi astăzi, din Ţările Balcanice. De altfel, aceste regiuni subdunărene par a fi fost totdeauna leagănul unor astfel de băuturi. Scriitorii vechi mai vorbesc de existenţa în vechea Grecie şi în Tracia a unei băuturi fabricate din fermentarea orzului şi care a fost identificată cu berea. Ea pare a fi fost moştenită, împreună cu numele ei briton, de la populaţiile preelenice (Glotz, LXI). Locuitorii ţărilor noastre nu par a fi utilizat niciodată cerealele lor pentru pregătirea unor băuturi. Teritoriul nostru este cuprins însă între două zone de băuturi fermentate: la Nord berea şi kwasul, la Sud braga şi poate, altădată, şi berea. S-ar putea spune că atît băuturile nordicilor, cît şi cele tracice ne-au rămas străine. Explicaţia cea mai plauzibilă a acestei izolări este abundenţa de viţă şi obiceiul vechi al vinificaţiei, atestat de scriitorii antici care vorbesc destul de des de obiceiurile de intemperanţă ale Tracilor în general şi ale Geţilor în special. Sîntem, deci, din punct de vedere al ignorării băuturilor de cereale fermentate, în tovărăşia popoarelor sudice din regiunile viticole, Italia, Grecia. Vinul a fost totdeauna preferat băuturilor fabricate din cereale, care pot fi privite ca băuturi de necesitate. Tacitus ne spune că Galii şi Germanii din preajma hotarelor Imperiului renunţau la berea lor tradiţională ca să cumpere vin: « pioximi ripae et vinum mercantur» (Tacitus, Germania. Cap. XXIII). Prezenţa băuturilor de cereale în Peninsula Balcanică ar fi o dovadă că, cel puţin în anumite regiuni, vinul este o băutură inaccesibilă, după cum ar putea fi vorba de un obicei răspîndit din Orientul neviticol. Lipsa băuturilor fermentate în regiunile noastre are însă şi o altă însemnătate. Pentru Maurizio, tehnica de preparare a berii şi cu atît mai mult a brăgii, din care se pare a deriva, este la baza panificaţiei. Fapt este că, la noi, lipsa tehnicii băuturilor fermentate merge mînă în mînă cu o relativă ignorare a panificaţiei”.  

Fiţi sociabili!