Inspirat în alegerea partidului

Elita – pe atunci noţiunea, categoria aceasta avea, mi se pare, mai multă substanţă reală decît astăzi! – lumii româneşti de la cumpăna secolelor XVIII-XIX intuise, înţelesese şi încerca să impună ca soluţie salvatoare „europenizarea” profundă a societăţii. Văzută ca unica salvare, alternativa la închistarea de tip feudal-balcanic instituită în epoca fanariotă şi perpetuată în deceniile imediat următoare.

Paul Cornea şi Vlad Georgescu – citaţi de C.V. Ghiţulescu – încearcă să desluşească, să identifice „actorii” acestei nevoi – ca de aer! – de modernizare. Dar şi raţiunile, modalităţile propuse de aceşti vectori ai noului, ai progresului. Mie mi se pare de-a dreptul fascinant (ca publicist, dar şi ca un cetăţean al unei ţări azi „europene”… şi nu prea) acest proces istoric de naştere şi de evoluţie a ideii europene specifică epocii pre-unioniste. Pentru că, deşi oficial am devenit de un deceniu membri egali ai Comunităţii Europene, noi, românii, sîntem încă departe de cerinţele, normele, de bunăstarea şi viaţa tihnită a Apusului cel bogat, ingrat şi mereu jinduit.

Pentru a înţelege primele tendinţe de europenizare – sîntem abia la anul 1800 – apelez la însemnările romanticului poet Ienăchiţă Văcărescu. El propune intrarea „în rîndul celor mari din Europa” prin imitarea întocmai a modului lor de trai, de viaţă socială. Pe de altă parte, un Grigore Râmniceanul vede Vestul Europei drept „podoaba lumii”, deoarece „acolo se află conducători vii, cu mintea ascuţită, puitori de pravile, doftori, ritori, voivozi” care au ştiut, prin vreme, „să domesticească şi să înveţe celelalte naţii, mai înapoiate, ale lumii”. Între cele două schiţe de strategii – a imita întocmai ori a te schimba esenţial, a te lăsa „domesticit”, dominat şi învăţat de „cei mari” – se desfăşoară, de fapt, dezbaterea asupra modernizării ce a animat generaţia progresistă a epocii. „Cu ei, prin ei” sau „ca ei”, întocmai lor?

Cititorul onest va recunoaşte că – sîntem în 2014 – la nivel mental, dar şi real, concret, a cîştigat, a învins varianta propusă de imitatorii de suprafaţă ai moravurilor, instituţiilor şi legilor europene! De aceea, aş prefera acum să-i citez pe reformiştii vremii, nu pe tradiţionaliştii ei. „Vremea este a ne deştepta de-a adevărul” îndemna, lucid, Dinicu Golescu. Iar ca declanşator, ca stimulent al salvatoarei „deşteptări”, el propunea „adunările şi întîlnirile dese cu neamuri mai luminate ca al nostru”. Nevoia, lipsa de modele adevărate, funcţionale îi impun însă şi acestui „proeuropean” convins ideea de copiere, de imitare pentru început a experienţei apusene, a celor mai favorizaţi de destin. O scrie cu o speranţă oarecum naivă, cenzurată însă de îndoială şi de o teamă pe care evoluţiile ulterioare ale ţării aveau să le confirme în mare măsură: „Va veni, oare, vremea întru care patria mea, nu zic că în puţini ani, să se sămuiască întocmai cu oraşele cele mari ce am văzut!?”.

Iar între metehnele, tarele cele mai greu de stîrpit – aceleaşi ca şi acum! – sînt acuzate corupţia şi traficul de influenţă. C. Sion semnalează o mulţime de abuzuri ale responsabililor şi amploaiaţilor din Moldova: un oarecare Ştefanache Florescu, „scriitor la isprăvnicia Vaslui”, prins cu multe „blăstămăţii şi tîlhării” este aspru pedepsit şi „pus şi în gros, în butuc, de ocara lumii”. Dar, odată cu venirea noului domn, Ghica, Ştefanache revine „nu ştiu prin ce mijloc?”, se miră Sion, ca amploaiat superior al Departamentului Dinlăuntru, de unde este apoi ridicat la rangul de căminar. Probabil – am spune noi azi – a fost inspirat în alegerea partidului, partidei cîştigătoare! Un „ocîrmuitor” din Vlaşca este destituit de Vodă Bibescu pentru că „a hrăpit o sumă de bani şi o cîtăţime de orz de la lăcuitorii a patru sate” sub promisiunea că-i va apăra de căratul pietrişului la facerea drumurilor. Or, cele 6 zile de corvoadă impusă prin lege sătenilor pentru repararea uliţelor nu pot fi scutite de administraţia locală.

În ciuda pedepselor aspre „pentru cei greşiţi”, un document oficial al vremii recunoaşte eşecul eforturilor stăpînirii de a stîrpi corupţia: „Luăm în băgare de seamă că, cu toate povăţuitoarele instrucţiuni şi stăruitoarele măsuri întreprinse de stăpînire, în felurite chipuri, nu s-au putut încă stîrpi cu deplinătate abuzurile şi nepravilniceştile blăstămăţii şi hoţii de asemenea fire”.

Era anul de graţie 1843. Dacă ei nu au izbutit, de ce am crede că noi, strănepoţii lor, am avea sorţi de izbîndă!?

 

Fiţi sociabili!