Închinăciunea uşor ambiguă

„Nu este mai plăcută şi de folos zăbavă decît cetitul cărţilor”, scria cronicarul. Eu aş spune că şi numai răsfoitul, privirea, atingerea lor sînt generoase în învăţăminte pentru cel care le pricepe glasul şi sufletul, dincolo de textul în sine, de alte semne: anul (contextul) apariţiei, coperta, prefaţa ori „închinarea” dedicată musai de autor mai-marilor vremii. Adesea, compromisuri acceptate de scriitor pentru ca gîndurile lui să treacă bariera tiparului. Tot astfel cum privirea unei femei superbe poate fi o plăcere în sine, dincolo de cucerirea ei (adesea dezamăgitoare pentru „norocos”). După cum, paradoxal, cunoaşterea, compania unei femei mai puţin hărăzită, aparent cu frumuseţe fizică – deoarece eu cred că nu există „femei urîte” – este de multe ori răsplătită cu daruri şi delicii ascunse: înţelepciune, farmec, pasiune, fidelitate.

Una dintre plăcerile nevinovate ale autorului acestor rînduri este vizitarea librăriilor şi anticariatelor. Într-un astfel de delicios periplu am descoperit volumul „Din istoria culturii argeşene”, cumpărat cu… 5 lei! Elegantul op, bogat ilustrat, tipărit pe hîrtie velină şi îmbrăcat într-un elegant material textil natural (dispărut la cărţile de după 1990), a apărut în 1965 – sic! – şi e semnat de Augustin Z. N. Pop (viitorul reputat istoric literar), pe atunci un tînăr conferenţiar la noul Institut Pedagogic Piteşti (similar celui sucevean). Anul apariţiei, acel important an 1965 – unul de „tranziţie” spre redescoperirea valorilor naţionale, declanşată de îndrăzneaţa „Declaraţie de Independenţă” a PMR-ului (1964) condus încă de Dej – explică multe despre cuprinsul acestei salutare apariţii editoriale. Şi relevă, în primul rînd, abilitatea autorului, viitorul cărturar, de a se strecura inteligent printre „meandrele concretului” (Ion Iliescu), unul încă destul de nebulos atunci. Meritul lui A. Z. N. Pop – greu de înţeles, de preţuit azi, în democraţie – este de a fi prezentat, în premieră, mari personalităţi argeşene („regiunea Argeş” includea, în 1965, Vîlcea şi sud-estul Olteniei) puse la index pînă atunci: Gh. Bogdan-Duică, Eugen Ionescu, Urmuz, membri ai unor mari familii boiereşti, clerici-cărturari remarcabili, etc. „Preţul” acestei repuneri în lumină a unor personalităţi remarcabile (interzise complet ori marginalizate pînă atunci) se desluşeşte încă din prefaţă. Acolo, „tînăra speranţă” N. Ceauşescu e menţionată o singură dată, iar Dej (dispărut în martie) deloc („morţii, cu morţii…”). Explicabil: Congresul IX – care l-a „uns” ca şef suprem pe încă „liberalul”, pe atunci, Ceauşescu (încă nevirusat de grandomanie) – avusese loc în luna iulie, iar cartea analizată – ce primise „bun de tipar” în luna octombrie (asta, probabil, după îndelungi „negocieri” cu cenzura, începute încă „sub Dej” şi urmate de obligatoriile, obositoarele „corecturi”, adică eliminări) – iese de sub tipar, în sfîrşit!, în 1966. Motiv pentru care prefaţa, închinăciunea e uşor ambiguă: nu mai puţin de şase pagini sînt consacrate „folclorului nou” – acel hidos poncif, un penibil nonsens al „copilăriei” comunismului de stat românesc, pentru că folclorul nu e, nu poate fi „nou”, el fiind obligatoriu istoric, deci „vechi”, validat, filtrat şi transmis prin generaţii succesive. Dintre „nestematele” versificate de ţăranul cooperator (şi poet) „Ion Gh. Marin din Călineşti” voi cita – pentru inocent amuzament – un catren despre „iubirea nouă”, de tip comunist. Flăcăul nu-şi mai invită iubita – ca în baladele „burghezo-moşiereşti” – sub poale de codru, între mereu complicii, tăcuţii „brazi şi păltinaşi”. Preocupat de ridicarea nivelului cultural şi civic al mîndrei lui, tînărul argeşean o convoacă la noul cămin cultural: „Frunzuliţă dintre vii,/ Mîndro, te aştept să vii,/ Pe-nserate la cămin (super sexy, nu-i aşa?! – n.a.)/ Să cîntăm şi să citim/ Despre Argeş, rîul drag/ C-azi avem şi noi un steag/ Roşu, parcă-i rupt din soare:/ Steagul oştii proletare!”.

Nici nu îndrăznesc – din pudoare masculină! – să-mi imaginez multiplele orgasme (civice, intelectuale, etc.) trăite de fata respectivă! Las acum deoparte gluma, pentru a reveni la frumoasa, substanţiala carte a curajosului A.Z.N.P. Ca să vedeţi cîte lucruri îţi poate releva, destăinui o simplă prefaţă, asociată „cartuşului” cu data tipăririi unei cărţi! Ce aş mai putea adăuga? Poate clasica zicere de laudă „carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”. Adnotată, în contextul relatat: recunoştinţă şi celui, celor care te-au „aprobat”! Nu e mai plăcută zăbavă şi plăcere… Oare? De la o anumită vîrstă, e sigur aşa. Ne-o confirmă însuşi Casanova, devenit la senectute bibliotecar al unui castelan din Boemia. Dar… acolo şi-a scris, de fapt, neuitatele „Memorii”.

 

 

Fiţi sociabili!