Înapoi la Blues. Cu ce rămînem

Am fost silit să întrerup serialul despre Festivalul de Blues pentru a face un fel de cronică a concertului de la Cluj al lui Tom Jones. Iar după ce am scris preț de două episoade, am senzația că nu am spus nimic din ceea ce trebuia spus despre fabulosul monument galez. Oricum, după ce îl vezi și îl auzi, nu poți să nu ajungi la veșnic valabila concluzie că românul nu-i făcut pentru muzica asta. Iar dacă vorbești despre, să zicem, Eurovision, n-ai voie să zici că și Tom Jones, și băiatul ăla cu transplant de păr, practică aceeași meserie.

Gata, revin la blues, pînă nu dă Bucovina Rock Castle peste noi, că mai e o lună și un pic pînă începe. A fost în acest an o ediție cu totul excepțională a unui eveniment care an de an devine emblematic nu doar pentru Suceava, ci pentru cultura românească în general. Am auzit multă lume spunînd că prezența domnului Eric Gales, care realmente ne-a electrizat, reprezintă cel mai important eveniment cultural din întreaga istorie a Sucevei. Dacă aveți contraargumente, spuneți-mi-le, că eu nu am. Se poate compara doar cu apariția lui Ian Akkerman la BRC, și el premiant în clasamentele de sfîrșit de an, cu vreo 40 de ani înaintea lui Gales. Și tot la chitară. Faptul că la patru ani distanță am putut vedea la Suceava doi dintre cei mai mari chitariști din istoria muzicii este formidabil. Pardon! Trei, cu Robben Ford, căruia i-am declarat, cu martori, că prezența lui a înnobilat ediția 2019 a Festivalului. Eu rămîn cu ambii în suflet, ba și cu minunata Leslie Smith, partenera de scenă a lui Mircea / Joe Rusi, cu care m-am împrietenit și căreia îi declar iubire eternă. Cum să n-o iubesc cînd a scris despre mine pe Facebook că sînt „a guy who knows a lot of stuff about a lot of stuff”!? Vă jur că nimeni nu mi-a spus vreodată vorbe mai frumoase. Iar toți cei care ne-am aflat în fața scenei în cele trei zile, rămînem cu suferința că… n-au fost decît trei zile, și că pînă la anul mai e fix un an!

Să ne trăiești, Bobby Stroe!

Fiţi sociabili!