Imaginaţie şi pasiune în revanşă

Dezbaterea asupra (i)moralităţii răzbunării ca manieră subiectivă şi nemijlocită de a(-ţi) face dreptate este, de fapt, una fără sfîrşit şi fără o concluzie unanim acceptabilă. Aceasta deoarece neştiută şi infinită este firea omului, precum şi provocările, încercările la care viaţa îl pune pe bietul om. Fundamental, desigur, numai Justiţia Divină trebuie acceptată ca fiind cea supremă şi adevărată. Chiar dacă (ori tocmai din pricină că !?) ea se manifestă – opus revanşei oarbe, pătimaşe, imediate – pe intervale largi de timp, ce transced generaţii întregi şi nu doar scurta noastră viaţă pămînteană. Invocăm acea Înţelepciune anterioară creării lumii şi omului, despre care Biblia spune: „Eu sînt Înţelepciunea, iar Veşnicia m-a zămislit pe mine întîi, dinaintea facerii pămîntului. Eu (Înţelepciunea – n.a.) eram şi sînt lîngă Ea, ajutînd-o zi de zi”. De aceea, instalarea Înţelepciunii în fiinţa umană nu datează de multă vreme, de aceea cîştigarea Înţelepciunii de către om nu este lesnicioasă. Din acelaşi motiv echilibrul, judecata cumpănită sînt încă fragile în noi, în timp ce instinctul zace foarte bine înrădăcinat în suflet: natura animalică este mult mai puternică decît natura divină. „Dacă nu muriţi, nu veţi trăi!” (Isus) nu este un îndemn la moarte, la extincţie, ci la „uciderea” naturii primare, inferioare, ca premisă a dobîndirii naturii divine. Dacă bobul de grîu nu ar încolţi – murind, astfel, ca entitate  în sine – seminţele, grăunţele binelui nu ar rodi. Stagnarea, înţepenirea sînt adevăratele forme ale morţii. În ciuda acestor axiome, calea salvării prin iertare este astăzi accesibilă puţinor oameni, cei mai mulţi fiind obsedaţi de supravieţuire. Mai nou, de dobîndirea, nu doar de uciderea „caprei vecinului”. Mult mai tentantă, mai la îndemînă ne este „decontarea” grăbită, imediată, mai aproape ne este pumnul încordat pentru lovitură decît palma doritoare să mîngîie, să sprijine, să ajute. Controversatul Freud propune o interpretare de mijloc, demnă de semnalat: „Primul om care a preferat să înjure (deci nu încă să ierte! – n.a.) decît să dea cu piatra, poate fi considerat inventatorul civilizaţiei”. Mai departe, voi consemna cîteva păreri – diferite, chiar opuse – despre opţiunea între revanşă şi iertare. O alegere în fond şi dintotdeauna strict individuală. „Răzbunarea este ca şi cînd ai muşca un cîine pentru că el te-a muşcat primul”, „Răzbunarea declanşează răzbunare”. Pierre Corneille (clasicul francez) se situează pe o poziţie echilibrată, ce înţelege resorturile ascunse ale  răzbunării, fără însă a le elogia: „Nu merită pedeapsă o răzbunare dreaptă!”. De regulă, răzbunările cele mai aprige şi mai teribile sînt cele din dragoste. Fierbinţi şi iuţi… ca însuşi amorul trădat care le generează! De fapt, asemenea acte de revanşă pasională sînt un joc periculos, de tip „no winner” (nimeni nu cîştigă, toţi pierd). Un soi de „Caritas” clujean în faza lui finală, asta pentru cei ce-şi mai amintesc de acea mare înşelătorie. Dar ce altceva e dragostea în faza ei de „cucerire”, de convingere a celuilalt, decît un joc, un meci, o sublimă, subtilă păcăleală reciprocă Recitesc şi corectez: în faza ei eruptivă, iniţială, orice iubire este o superbă, totală şi – aşadar – scuzabilă auto-înşelare, nicidecum o păcăleală: ne căutăm, încrezători, confirmarea, împlinirea, valorizarea în celălalt, prin acesta. Atunci cînd iubim şi sîntem iubiţi ni se pare că sîntem mai buni, mai generoşi, mai frumoşi. Şi poate chiar devenim astfel, sub chimia iubirii. Căreia nimeni nu a putut să-i afle formulele, secretele, regulile. În afară de marii cuceritori, precum Casanova ori Don Juan – de fapt, două tipuri masculine total diferite! – ori de vînătorii de bani, de zestre, de titluri ori de promovare socială prin seducere şi mariaj oportunist, orice îndrăgostire este o auto-păcălire, o investiţie totală în neant, în relativ, în speranţă. De aici decurge şi infinita imaginaţie şi pasiune în revanşă a celor ce se consideră trădaţi în iubire. Adică, de fapt, nu în Amor (îngeraşul ăla dolofan, cu săgeată), ci în „amorul lor propriu”. Cînd te simţi înşelat, părăsit, o întreagă lume se prăbuşeşte în jurul tău. Iar răzbunarea feminină este cu mult mai inventivă şi mai dureroasă decît orice revanşă ce ar putea fi imaginată, clocită de un bărbat. Vă veţi convinge în episoadele viitoare.

Cezar Straton

Fiţi sociabili!