Hoţii au fost, hoţii sînt încă

Cred că ar trebui scrise – după modelul acelei insolite „Istorii sincere a poporului român” – o serie de alte „istorii” ale viciilor genetice ale acestui neam: una a furtului, alta a „ţepelor”, alta a trădării (cea a beţiei la români există deja!). Poate că asemenea radiografii ne-ar ajuta să înţelegem de ce şi cum fibra morală cîndva dreaptă, de brad semeţ, a început să se sucească şi pervertească, precum fibra strîmbă a carpenului ori cea moale, umilă a salciei.

Inspirat de excelentele „dosare de caz” datorate lui Matei Udrea, voi compara aici două  perechi de istorice „tunuri” simetrice petrecute la distanţă de 150, respectiv 90 de ani. Prima: afacerea Strousberg şi autostrada Transilvania. Cel dintîi „tun” – care era cît pe ce să-l coste tronul pe prinţul Carol, întemeietorul – priveşte costurile umflate ale magistralei feroviare (915 km) Vîrciorova-Roman. Doar presiunile lui Bismark (similitudinea cu intervenţiile „persuasive” în decizia politico-financiară a ţării noastre ale SUA ori UE de azi este evidentă) au făcut ca imensul gunoi să fie ascuns sub preş. Preţul renunţării la păgubosul contract era prea mare pentru fragila Românie a vremii: nerecunoaşterea independenţei tînărului regat român, cîştigată cu jertfe în 1877, dar validată de marile puteri abia după trei ani. Totuşi, această dubioasă afacere a fost un mizilic faţă de „gaura neagră” reprezentată de autostradă. Atunci, suma cerută de nemţi era de 270.000 de franci pe kilometru, echivalentul a 87 de kilograme de aur. Comparativ, pînă în 2011, statul român plătise pentru fiecare din cei 54 de kilometri de autostradă echivalentul a 2.219 kilograme de aur (de 25 de ori mai mult). Altă deosebire: calea ferată Banat-Moldova va fi, în cele din urmă, finalizată. Ea va fi ulterior conectată cu reţeaua feroviară austro-ungară, prin gara Iţcani (un remarcabil monument istoric, aflat azi în stare avansată de degradare).

La rîndul lui, primarul Sorin Oprescu vrea să-i pună pe bucureşteni să plătească 101 milioane de euro pentru acea şosea care ar urma să străbată Capitala. Altfel spus, 70% din şoseaua bucureşteană ar putea fi placată cu aur, dacă suma anunţată ar fi folosită pentru a cumpăra foiţe de aur de 22 de karate (plicul cu 25 de foiţe cu dimensiuni de 8/8 cm costă 105 lei). Tot în acest domeniu, statul român a plătit către „regii asfaltului” 470 de milioane de euro pentru repararea celor doar 62 de kilometri ai autostrăzii – veşnic în lucru – Bucureşti-Ploieşti. Adică 7,6 milioane euro per kilometru!

Şi în domeniul contractelor dubioase pentru armată „românii au talent”: în 1924 prinţul – viitorul rege – Carol al II-lea cumpără avioane de proastă calitate, niciodată livrate, fiind înlocuite la urmă de diferite echipamente tehnice. Uriaşul comision a fost transferat în străinătate de amanta prinţului, omniprezenta Elena Lupescu. Alte tranzacţii dubioase ale lui Carol (cu Skoda şi Fokker) aveau să lase România în pragul războiului cu o dotare tehnică militară extrem de precară în domeniul blindatelor şi aviaţiei.

Contemporanii noştri nu sînt mai prejos. Prima „lovitură” s-a produs în 1990, în Afacerea Motorola: echipamente care ar fi costat la producător 600.000 de dolari au fost luate prin terţi la preţ înzecit. A urmat apoi discutabila modernizare a bătrînelor avioane MIG (400 de milioane de dolari) şi achiziţionarea, în 1995, a 12 elicoptere Puma: 3,6 milioane de dolari (42%) din totalul de 8,5 milioane a reprezentat comisionul! În anul 2000 România a cumpărat prin intermediari (cu 116 milioane de lire sterline) două fregate pe care statul englez le dăduse la fier vechi pentru… 200.000 de lire. Şi preţul celor 18 avioane F 16 care vor fi cumpărate de la portughezi „la mîna a patra” (845 de milioane de dolari sau 19,21 tone aur) a crescut cu 50% pe parcursul negocierilor, România ignorînd ofertele de avioane noi, la preţ mai mic.

„Schema” e simplă şi eficientă: achiziţiile „second” sînt preferate, deoarece sînt urmate de noi contracte, de modernizare şi service.

Întreb – retoric, inutil, ştiu bine – oare chiar nimeni nu va da socoteală pentru acest jaf – să zic aşa – „la drumul mare” în primul caz, ori „strigător la cer”, în al doilea?

 

Fiţi sociabili!