Hatîrul, trecut, prezent şi, probabil, viitor

Încep cu un citat demn de reţinut: „Cînd ne uităm la suprafaţa societăţii noastre şi cînd căutăm să pătrundem în adîncul ei, trebuie să ne încredinţăm că dacă în formă sîntem occidentali, în fond noi am rămas în mare parte încă orientali, cu multe din păcatele şi din cusururile lor”. Acest text nu a fost scris recent, în contextul discutabilei noastre „integrări europene”. El face parte din conferinţa intitulată „Hatîrul”, ţinută în 1885 – deci cu aproape 130 de ani în urmă – de Nicolae D. Xenopol, fost ministru şi unul din ctitorii Academiei Comerciale, actuala ASE.

Despre ce „hatîr” vorbeşte vrednicul înaintaş? Despre năravuri şi moravuri foarte prezente şi azi în rîndul clasei conducătoare a ţării, precum corupţia, traficul de influenţă, alte privilegii şi foloase necuvenite.

Cu minime adnotări şi comentarii, vom selecta  şi consemna pasaje de o dureroasă actualitate din scrierea citată, apărută recent la Editura ASE. „Am părăsit işlicele, imineii şi antereul; astăzi ne îmbrăcăm în haine nemţeşti; în loc de legiuirile vechi am importat şi importăm zilnic legi din Franţa; în loc de narghilea fumăm tutun de-al Regiei; să nu credem, însă, că ne-am schimbat prin aceasta cu totul şi caracterul, şi năravul. Dacă zgîriem puţin pe român, dăm de oriental.”

Între păcatele de care societatea noastră nu izbuteşte să se dezbare, vizionarul autor evidenţiază mituirea, care „şi-a format roadele mănoase din ramurile administraţiei şi justiţiei, astfel că un slujbaş al statului care în trei ani de serviciu nu-şi făcea avere cădea sub dispreţul guvernului.” Xenopol consideră că mituirea rămîne „cauza de căpetenie pentru care hatîrul, boală orientală, n-a dispărut încă nici astăzi, cînd ne dăm drept occidentali”. Un verdict ce pare a fi emis în anul de graţie 2014, nu-i aşa? Ca şi referirea la rădăcinile acestui rău, găsite de autor în avariţia politicienilor, grăbiţi să obţină avantaje maxime din aflarea lor la putere, nărav hrănit şi de „lipsa unei opinii publice” sănătoase.

Sînt sesizate şi efectele rele ale ciclurilor electorale succesive: „Cînd un om nu se simte sigur de azi pe mîine, cînd el ştie că numirea sa este datorată nici unui merit personal, nu numai că-i lipseşte acea demnitate care îl înalţă în propriii săi ochi, dar nu simte nici cea mai mică îmboldire pentru lucru şi pentru cinste”.

Ochiul limpede şi critic al economistului dezvăluie şi efectul nociv al comportamentului slujbaşilor statului faţă de cei pe care îi numeşte „particulari”, mici întreprinzători (cum îi numim azi), „care trebuie să stăruie nu numai pentru a dobîndi hatîruri, ci adeseori chiar pentru a dobîndi un drept al lor cuvenit. Oricine ştie că trebuie să alergi adeseori zile întregi pînă să scoţi o hîrtie de la prefectură sau de la o primărie la noi”.

Nu-i aşa că textul pare a fi scris ieri? Mai departe, Xenopol dezvăluie o altă „boală cronică” a societăţii româneşti: centralizarea excesivă. Din pricina „armatei de funcţionari publici” ce a cotropit întreaga ţară „şi din cauza centralizării ce există la noi, nimic nu se poate face în vreun unghi al ţării fără un ordin, o apostilă de la Bucureşti, aşa că din toate părţile, din toate colţurile, din văi şi de pe dealuri stăruitorii (vînătorii de avantaje, de hatîruri – n.a.) vin cu grămada şi bine întăriţi cu daruri şi hatîruri mari, în capitală.”.

Dar care ar putea fi leacul, soluţia? Xenopol credea că „ o bună şi cinstită lege de admisibilitate şi de înaintare în funcţii şi mai cu seamă o lege care să prevadă cauze de destituire şi de permutare a funcţionarilor cred că i-ar sustrage pe aceştia de sub tutela persoanelor influente care i-au numit sau îi ocrotesc, i-ar face să se poată împotrivi stăruinţelor şi prin urmare şi hatîrurilor”. Nu doar existenţa, ci mai ales respectarea legilor este marea noastră problemă, întrucît „legile nu pot nimic fără moravuri”.

În pofida realităţii, autorul îşi păstrează – ca orice român – speranţa în îndreptarea situaţiei: „A sosit momentul să ne plătim şi noi poliţa către Orient. Dacă dînsul ne-a dat numai cultură şi nu ne-a dat morală – el ne-a otrăvit moraliceşte – noi să-i dăm înapoi şi cultură, şi morală. Şi cînd va veni timpul să trecem peste frontierele ţării odoarele civilizaţiei noastre, să avem precauţiunea ca, în trecere, printre alte păcate, printre alte buruieni, să înecăm în Dunăre şi hatîrul”.

Frumoasă speranţă! Dar ce ghinion pe noi că de un veac şi jumătate încă n-am izbutit… A învăţat perfect să înoate, pezevenghiul de Hatîr!

 

Fiţi sociabili!