Haremuri cu zăbrele de lemn

Evoluția mentalităților, moravurilor și năravurilor claselor sociale românești reprezentative pentru începutul modernizării Principatelor Române (sec. XVIII – XIX) este elocvent ilustrată de însemnările unor contemporani, români sau străini. Pentru acest articol am ales două dintre asemenea mărturii. Puse față în față, aceste documente dovedesc că femeile au fost mai deschise față de schimbare și „europenizare” decît bărbații lor, mult mai tradiționaliști, dacă nu chiar conservatori.

Dar mai bine să lăsăm vechile „reportaje” să ne vorbească! Pentru început – după Nicolae Gane – descrierea călătoriei unui boier la Paris în prima jumătate a secolului al XIX-lea, numită amuzant „Ciubucul Logofătului Manole Buhuș”: „Trăia la moșia sa Buhuș, logofătul Manole Buhuș, boier de neam mare, bogat și cu dare de mînă. El purta antereu lung pînă în călcîi, brîu la mijlocul trupului și fes roșu cu canaf albastru pe cap. Cînd ieșea la cîmp sau mergea să-și viziteze vecinii, îmbrăca peste antereu o giubea blănită sau numai căptușită, după cum era timpul, și peste fes punea o pălărie neagră, cu margini late. Un bujor de băiat al lui fu așezat într-o școală din Paris. Călătoria la Paris nu era pe vremea aceea o jucărie. Trebuia cel puțin o lună să ajungi pînă acolo, căci în străinătate nu erau drumuri-de-fier decît de la Cracovia înainte. Dar inima de tată nu cunoaște piedici cînd dorul o atrage. A pus vreo zece zile logofeteasa ca să-i pregătească cele trebuitoare pentru drum. Cînd crezu el că toate erau acum prevăzute și puse la geamantan, femeia lui îi observă: – Dar bine, Manole dragă, ai să mergi în străinătate cu îmbrăcămintea asta? – Dar cu care? – Apoi nu te gîndești că are să se uite lumea la tine ca la urs? Pe acolo nu se poartă antereie și giubele. – Care va să zică ar trebui să mă îmbrac nemțește? Astfel dînsul comandă să i se facă trei rînduri de haine europenești. – Toate-s bune și frumoase, dar dacă am primit să mă fac de rîs în haine așa de caraghioase, nu voi primi niciodată să mă desfac de ciubuc și de cafeaua mea turcească cu caimac. Apoi cînd sosi ziua cea mare hotărîtă pentru plecare, trăsura cu opt poștalioni suri trase la scară. La frontieră, conul Manole Buhuș era cît pe ce să se pună în gură cu un gulerat de vameș austriac, care îi cerea o sumă necrezut de mare pentru cele trei ocale de tutun ce luase cu sine. Ce vreți, conul Manole nu era deprins a se supune la legi și regulamente, a plăti dări și accize, căci în Moldova noastră binecuvîntată pe atunci boierii erau scutiți de orice soi de dări și havalele. Drumul era lung pînă la Cracovia unde începea cale ferată spre Viana. Drumul-de-fier a fost cea întîia surprindere pentru dînsul. Nu-și putea da seama cum niște hardughii de case pe roate, aninate una de alta, pot să alerge nebune pe șine, fără cai. Drăcie nemțească, zicea el. Eu nu-mi dau poștalionii mei pe toate mașinile lor care suflă ca niște rable de cai ofticoși. Și cu toate acestea, după ce se așeză în vagon, unde mergea comod, fără să-l bată vîntul sau ploaia, și mergea tras de mașina cea ofticoasă mai repede de zece ori decît cu poștalionii cei iuți de picior, atunci începu să prețuiască drăcia nemțească, căci fără dînsa cine știe cînd ar fi ajuns la Paris. Totuși neavînd încredere în vrednicia mașinistului și vroind a se odihni mai bine nopțile, el nu călătorea decît ziua. – E mai cuminte să stăm noaptea pe loc, bagă de seamă el; cînd nu vezi nimic dinaintea ochilor multe se pot întîmpla. (Nicolae Gane, Scrieri, Editura Minerva, București, 1979).

Nota Bene: Trebuie subliniat faptul că autorul surprinde cu multă finețe și realism atitudinea unei părți a boierimii românești față de modernizarea societății în prima jumătate a secolului al XIX-lea. De remarcat permanenta asociere a elementelor de noutate din modă sau a tehnicii cu spiritul german (nemțesc). Al doilea text este extras din memoriile prințului de Ligne: „Constantinopolul dă tonul la Iași (Jassy), întocmai ca Parisul provinciei la noi și modele sosesc chiar încă și mai degrabă. Galbenul era culoarea de predilecție a sultanelor; la Iași a ajuns culoarea tuturor femeilor. Boierii nu mai au decît ciubuce de lemn de cireș. Acești domni nu umblă niciodată pe jos. Ei sînt cu toții leneși, întocmai ca turcii. Femeile s-ar putea lipsi de a avea pîntecele atît de mare. Această însușire este atît de mult socotită a fi un semn de frumusețe, încît o mamă mi-a cerut iertare că fiica sa nu o căpătase încă. Dar nu va mai întîrzia mult, mi-a spus ea, căci acum e o adevărată rușine; este dreaptă și subțire ca o trestie. Îmbrăcămintea, manierele asiatice frumusețează și mai mult pe cele frumoase, dar sluțesc pe cele slute care, la drept vorbind, sînt foarte rare în aceste țări. Fetele boierilor sînt ținute închise, ca turcoaicele, în haremuri cu zăbrele de lemn, adeseori aurite; printre aceste gratii ele pot să privească bărbații, să-și aleagă un soț. Dar aceștia nu le văd decît în clipa cînd petrec noaptea cu ele după mica ceremonie a Bisericii Ortodoxe”.

 

Fiţi sociabili!