Halepii

Cam pe la jumătatea primei reprize (cum adică a cărui meci? da` ce, au mai fost și alte meciuri decît Meciul!?!) m-a sunat expertul acela care are cîte o formulare de mă face invidios de fiecare dată și mi-a zis: „Mă, tu ai observat că noi am băgat în teren 11 Halepi?”. „Adică cum?”. „Adică exact așa: ăștia au tot atîta vlagă, și dorință, și implicare, și ambiție cîtă avea și aia la Roland Garros.”.

Pe bune: mai exactă, mai lucidă și mai tăioasă caracterizare nu se putea găsi. Văzusem ceva mai mult de un sfert din meciul despre care vorbim  de la începutul anului și despre care tot susținem că este șansa revenirii fotbalului nostru pe orbita performanței, iar domnii prezenți în teren, în afară de o mișcare browniană în urmărirea mingii care fugea oricum mai repede decît ei, nu arătaseră decît o apatie vecină cu lehamitea și în perfectă contradicție cu ce declaraseră cu o zi, cu două, cu trei înainte de meci. Vreau să spun că fotbaliștii pe care noi îi văzuserăm superiori islandezilor la toate capitolele, și în primul rînd la ascuns mingea, nu arătau decît ceea ce mai văzuserăm și pe vremea lui Răzvănel, și a lui Pițurcă, și a drogatului neamț, adică nimic. Nimic bun, zic, fiindcă relele erau acolo, în teren, fără însă ca pentru astea să îl putem acuza în vreun fel pe Mirel Rădoi, care e clar că este un antrenor de alt tip decît panaramele alea trei de mai sus.

Nenorocirea noastră însă este că antrenorii, chiar acum cînd sînt permise cinci schimbări, tot nu au voie în teren, că poate dacă intra Mirel acolo, pe iarbă, i-ar fi montat și pe figuranții din teren. Neputînd face însă asta, a recurs la pauză la o mișcare pe care nici Hagi cel Bătrîn n-o îndrăznise cu Slovenia, cînd a introdus cinci atacanți: a schimbat întreaga linie de atac! Cu oarecare folos, în sensul că am reușit să înscriem un gol, ăla numit (cred că doar la noi!!!) „golul de onoare”, fi-ne-ar a naibii onoarea cu care continuăm să pierdem calificare după calificare!

Fiţi sociabili!