Gustul dulce-amărui al şperţului

În această săptămînă specială, Struţocămila va lăsa în călimară peniţa cu vitriol cu care demască, de regulă, chipul prefăcut al efemeridelor, „muştelor de-o zi” ce ne amărăsc existenţa peste an, adunate în insectarul săptămânal al Jupânului. Pentru a face loc visării şi speranţei care însoţesc în fiecare primăvară vestirea Învierii. Foarte potrivit acestei intenţii mi s-a părut un text – niţel tuns şi frezat aici, motiv pentru a-l elibera, mai jos, din chingile ghilimelelor cuvenite citării – al regretatului scriitor francez Marcel Aymé. El este intitulat – ciudat, nu-i aşa? – „Un poet pe nume Popescu”. Voila! A fost odată un poet pe nume Popescu, care scria poezii atît de inspirate şi de înduioşătoare încît era de ajuns, dacă te aflai într-o situaţie grea, să ţi le reciţi ca să scapi nevătămat. Dacă poliţiştii spînzurau pe cineva de un felinar, persoana respectivă recita trei-patru versuri şi se rupea laţul. Sau, dacă se trăgea în cineva cu revolverul, glonţul se întorcea spre cel care trăsese, ca să-l lovească pe el. Ori, dacă unuia îi era foame, nu avea decît să recite o poezie a lui Popescu primului trecător întîlnit pentru ca acesta să se ducă îndată să-i cumpere două pîini şi un kilogram de şuncă. Aşadar, în orice moment grav al vieţii, se putea apela la poezia lui Popescu. Nici un risc să fii decepţionat. Popescu, se înţelege, se bucură de un succes mare. Toată lumea îi citea operele, nimeni nu mai voia să-şi piardă vremea cu discursuri electorale, cu editoriale de ziar ori cu plictisitoare talk-show-uri politice. Partidele politice îşi pierdeau adepţii văzînd cu ochii şi nu mai aveau fonduri, întrucît sponsorii lor se puseseră, pentru a-şi rezolva mai grabnic şi mai ieftin interesele oculte, cu burta pe cărţile de poezie ale lui Popescu. La urma urmelor, nu rămăsese decît un singur partid, partidul poeziei, şi lumea se simţi cît de cît fericită.

P.S. Parcă văd o mulţime de cititori ocazionali, din greşeală, ai acestei „cutii”, indivizi pragmatici şi realişti pînă în măduvă, comentînd ironic: a înnebunit Struţocămila! Urcuşul sevelor primăverii în tulpini i-a întunecat mintea! Cine a văzut un poet bogat (în afara celor „de curte”, a sicofanţilor şi yesmenilor autori de ode dedicate celor puternici)? Poetul, fraţilor, trebuie să fie slab, famelic, eventual tebecist! Ca şi tot mai puţinii, azi, naivi cititori de poezie. Şi cu atît mai greu este credibilă ideea că poezia în sine – auzi, ce prostie!? – ne-ar putea cîndva umple burţile şi rezolva problemele! La un sfert de veac de la romantica, poetica punere în scenă a alegoriei numită Revoluţie, noi românii sîntem săraci şi aşa vom rămîne!

Nu îi voi contrazice, ar fi inutil. În fond, fără a fi o virtute în sine – îmi scrie conul Costache M., un ieşean neaoş, nepervertit de lunga sa vieţuire în ţigănita noastră Capitală – sărăcia prezintă în această perioadă certe avantaje: nu-ţi pasă dacă cineva îţi află PIN-ul, poţi vorbi pe mobil cu cine şi ce vrei, nu te interesează cu ce se ocupă DNA-ul, pentru că nu te priveşte, cursul de schimb te lasă rece, nu te pizmuieşte nimeni, etc. Pînă şi nevasta, împăcată şi ea în final cu acest statut, nu te mai umileşte zilnic, comparîndu-ţi neputinţa cu succesul colegului tău de liceu Mitică („analfabetul ăla!”), deputatul-migrator. Toate astea îţi sînt dăruite aici, pe Pămînt. Fără a mai adăuga că – în conformitate cu Scriptura – starea de pauperitate pe viaţă îţi oferă un loc rezervat în Paradis. Unde vei scăpa, în sfîrşit, de politicienii, de conducătorii, de „băieţii deştepţi” care ţi-au făcut viaţa pămînteană grea, sărăcăcioasă. Dar asta cu o condiţie: ca între timp, Sfîntul Petru, chelarul, să nu fi prins şi el gustul românesc, gustul dulce-amărui al şperţului, al comisionului! Vom trăi şi vom vedea… vom muri şi vom afla!

Pînă atunci, însă, să aveţi aici, îndată, Sărbători luminate, fericite!

 

Fiţi sociabili!