Guriță și interesele

Nemăsurata și absolut nejustificata fericire care i-a năpădit pe alde Guriță, Stoichiță (ăsta pare un fel de șef al lui Guriță, sau o curea de transmisie între genialitățile lui Burleanu – care-i un fel de șef al lui Stoichiță – și genialitatea încă mai vizibilă a lui Guriță; hai, recunoașteți că v-am năucit!), precum și pe fotbaliștii pe care doar o baftă de-a dreptul SPORCească i-a salvat de la a fi huiduiți pînă la sfîrșitul zilelor lor se explică prin faptul că au ieșit de pe terenul din Oslo cu un scor de 2 – 2 în loc de perfect meritatul 5 – 0.

Toți cei care au văzut meciul au constatat că echipa a fost de toată panarama și că titularii au fost penibili, incomparabil mai proști decît rezervele care au salvat ceea ce se mai putea salva. Ca atare, lui Guriță i s-a reproșat alcătuirea echipei, glasuri autorizate arătînd că prezența în teren a unor muhaiele se explică prin obligațiile pe care cică Guriță le-ar avea la niscai impresari. După alte trei zile, cîștigînd la scor în fața unor Nimeni, Guriță s-a simțit obligat să replice detractorilor, ba să-i și amenințe cu tribunalul. Ideea, presupunînd că era vreuna, era că „…eu nisiodată n-am promovat ziucători pe interes” și că „sine mai zice așa să se aștepte să-l dau în ziudecată”.

O parte am priceput-o și eu, p-aia cu interesul. Într-adevăr, cînd îi dezgropi pe alde Săpunaru, Moți și Grozav, e clar că nu reprezinți interesele nimănui, și în nici un caz ale țării și ale suporterilor. Rămîne așadar, conform propriilor spuse, că echipa o face cum o face doar din propria-i prostie. Nemărginită.

Fiţi sociabili!