Greu la deal…

… cu boii mici, zice o vorbă din popor. Numai că, de cînd nici poporul parcă nu mai e ce-a fost, cred că vorba adîncă necesită şi ea niscai ajustări, în sensul că parcă e încă mai greu cu boii ăia mari, dintre care unii s-au trezit chiar titulari la trasul într-un jug care nu li se potriveşte neam. Hai să lăsăm naibii metaforele şi parabolele şi să constatăm că, cel puţin pînă la ora la care scriu eu rubrica asta, adică înaintea ultimei etape din grupă, echipa noastră este perfect în grafic. Adică are un amărît de punct obţinut în condiţii jenante, într-un meci în care numai un lanţ de miracole ne-a ferit de repetarea unui istoric 7 – 1 pe care ni-l administrase tot Elveţia, parcă prin 1968, în preliminariile unui alt Campionat European, unde e clar că noi n-am mai ajuns. …Şi, vă rog să mă credeţi, am fi avut ce arăta, măcar în ideea că aveam măcar un Dobrin în echipă. Acum, nici dacă ar intra vreo 14 – 15 pe teren, totalul n-ar face cît vreun sfert de Dobrin, Dumnezeu să-l odihnească! Vorba-i însă că şi puţinii din adunătura asta care mai au şi vagi urme de tehnică nu figurează în planurile tactice (sau ce-or fi ele…) ale domnului general. Este absolut inexplicabil de ce. Dacă tot îi ai acolo, în bagaje, şi pe Alibec, şi pe Sînmărtean, tu să te cramponezi de alde Andone, zi şi noapte, meci de meci. Adică să te ştergi… acolo, sub budigăi, cu ei, cam în felul în care a făcut-o cu Dobrin în Mexic un alt înapoiat, pardon, un alt selecţioner, Angelo Niculescu. Vă rog să nu mă aburiţi cu „jocul frumos din meciul cu Franţa”, că de-o viaţă întreagă nu aud decît de „înfrîngeri onorabile” după jocuri frumoase. Dar văd că nimeni nu se-nvredniceşte să spună, în toată presa asta pur românească, despre trîntitul mucilor în fasole, un brand pur românesc. Amănunte găsiţi prin Franţa, prin Suedia, prin Danemarca.

 

 

Fiţi sociabili!