Glory, Fane, Hallelujah

bluesFestivalul de Blues „Con-Fusion” n-a început vineri, 9 mai, ci cu trei zile mai devreme, marţi. Atunci, la conferinţa de presă, de fapt lîngă ea, adică în spatele scenei, m-am reîntîlnit cu Clay Windham, stilistul care cam face legea pe scenă, indiferent ce s-ar cînta, de la blues-ul lui din Texas pînă la balade sau hard-rock. Cel căruia îi ştiu de frică şi Dean Bowman, şi Ryan Donahue, cred că şi Hanno. Cel pe care pînă şi necunoscătorii din public l-au „citit” ca fiind „muzicianul-şef”. Chiar şi Dani Saghin, cam spre sfîrşitul evenimentului, atunci cînd Clay luase în mîini o chitară bas, mi-a zis, la o bere, că „e tată, bă, pînă şi la bas. E cel mai bun băsar dintre toţi cei de aici!”. Chestia tare e că dragul de Clay tocmai avusese un conflict cu muzicuţistul sîrb, căruia îi strigase în timpul unuia din jam-uri „I am NOT the bass player! I’m doing it for fun, can you understand it?”. Cu Clay am depănat de toate cele, că trecuseră două luni întregi (!) de la ultima noastră întîlnire, la Thales, în Fălticeni. Ei bine, Clay era fericit că… în sfîrşit are un job! Adică scrie pentru un ziar american, cu contract în regulă… de unde concluzia că numai din blues nu prea se poate trăi nicăieri în lume, oricît de bun ai fi. O face însă, ba chiar foarte bine, Mircea cel devenit cu acte în regulă Joe Rusi. A adus cu el doi norvegieni, bas şi tobe, cel din urmă părîndu-mi-se fenomenal… cu vocea! Dialogul chitară (Mircea) – voce (Kiell Martin Sirnes) fiind unul din momentele memorabile ale Festivalului. Dacă am ajuns aici, trebuie să-l amintim şi pe Teo Cuşnir, un prichindel de 10 ani, desigur sucevean, care nu ştiu cît va ţine minte, peste ani, că în 10 mai 2014 a cîntat la tobe alături de Hanno Hofer, Cyfer şi Dani Saghin, dar ei trei cu siguranţă că-şi vor aminti pînă la adînci bătrîneţi. Ar mai trebui amintit momentul, totdeauna emoţionant, la fiecare ediţie, în care Sir Blues Vali Răcilă a vorbit despre Sir Blues Fane Adumitroaie. Anul acesta s-a petrecut chiar la deschiderea evenimentului, aceasta fiind şi singura apariţie pe scenă a lui Vali, omul care i-a smuls o lacrimă pînă şi lui Johnny Winter, cînd, pe 23 februarie 2012, i-a dus pe scenă tortul aniversar… că Johnny tocmai împlinea, exact atunci, 67 de ani. Fane s-a stins cu mult mai tînăr. Şi cred că dacă ar fi ştiut că plecarea sa ne va aduce un Festival de Blues, ar fi făcut-o fără regrete. Dacă Festivalului i-a lipsit ceva, atunci asta a fost o adaptare pe care sînt sigur că Dean Bowman ar fi făcut-o cîntînd „Glory, Fane, Hallelujah”. Dacă vine şi la anul, îi propun eu. Sau Bobby, căruia hai să-i mai mulţumim încă o dată.

 

 

Fiţi sociabili!