Gimnastica, punctul terminus

Nu cred că mai e nevoie să vă reamintesc ce însemna gimnastica pentru România. Şi invers: ce reprezenta România în lumea gimnasticii, un sport care mai ales datorită gimnastelor noastre, de la Nadia Comăneci încoace, a atins nişte cote de popularitate la care nici nu se putea visa înainte de 1976, anul în care Nadia obţinea legendara ei notă de 10 la Olimpiada de la Montreal. Locul unde şi în acest an, mai exact acum vreo două săptămîni, s-a desfăşurat Campionatul Mondial de gimnastică. Evenimentul se dorea a deveni un soi de „moment zero” pentru noi, adică să reprezinte un nou început după nenorocirea de anul trecut, cînd nu am reuşit nici măcar calificarea la Olimpiada de la Rio. În loc de un nou început, am avut parte de… un nou sfîrşit: dacă anul trecut, la Rio, părea să fie capătul, în mod cert anul ăsta, la Montreal, a venit mîntuirea! Nici măcar unul dintre sportivii români nu a reuşit să cîştige vreo medalie. Şi nici n-avea cum, din moment ce singurul sportiv calificat într-o singură finală (în care a obţinut totuşi un loc IV pentru care merită toate elogiile şi toată admiraţia) a fost Moş Drăgulescu, aflat la frumoasa vîrstă de 154 de ani. Sau, mă rog, pe aproape. De unde înainte de marile competiţii socoteam cîte medalii avem de luat la echipe, la individual compus, în finalele pe aparate, acum am ajuns să considerăm o mare victorie faptul că fetele nu şi-au rupt gîtul, deşi una a părăsit arena în scaun pe rotile, întorcîndu-se doar grav accidentate. În altă conjunctură, aş fi spus că se poate reporni doar dacă pîrjolim totul şi o luăm fix de la zero. Aici, însă, problema se pune altfel: o putem lua de la capăt dacă gonim toţi paraziţii, toţi impostorii, şi îl aducem pe Belu înapoi. Şi poate îl şi plătim de data asta…

 

Fiţi sociabili!