Gîlceava celor doi Ioni

Urmăresc – cu uimiri de cititor (pe cît se poate) imparţial – schimbul de replici, de acuzări duse pînă la invectivă, dintre cei doi Ioni foarte cunoscuţi: Iliescu şi Cristoiu. Nici gînd nu am de a-mi da măcar cu părerea, de a comenta prea grelele vorbe, specifice mai degrabă unui Vadim decît celor doi domni supăraţi. Pentru simplul fapt că ambii sînt personaje publice imposibil de ignorat, indiferent cum i-am preţui – ori critica – pe fiecare dintre ei, fiecare dintre noi.

Mai cred că nici un om nu trebuie clasificat,  categoric şi pripit în „diavol” ori în „înger” decît cu preţul admiterii  unor grave defecţiuni ale propriului tău instrumentar critic, valoric. Aprinsa „ceartă” a pornit de la reproşul adresat politicianului –  considerat ca o mumie „venită direct din Mausoleul lui Lenin” – de a fi dat ţara pe mîna „baronilor PSD”, ucigînd partidul, văduvindu-l de viitor, devorîndu-şi nemilos – precum Cronos – propriii copii. Nu comentez, mai ales că „baroni” sînt, se ştie, în toate partidele, nicidecum doar în cel vizat în context de Ion Cristoiu. Dar o face, extrem de furios, extras din serenitatea lui specifică, dl. Iliescu. Care îl execută pe gazetar („un personaj plin de frustrări şi răutate”), care a construit, alături de alţi jurnalişti, „din prostie ori făţărnicie” imaginea unei Românii dominate de baroni locali. Care „baroni locali”, zice primul nostru Preşedinte, „sînt votaţi de oameni”. Ceea ce este adevărat şi chiar aici e „buba”, dar asta-i altă poveste! Deciziile, actele oamenilor politici – mai ales în perioade de tranziţie, de slăbiciune a democraţiei – au efect imediat (malefic ori benefic) asupra oamenilor, efect pe care nu-l putem asocia discursului publicistic, oricît de măiestrit ori de demolator ar fi acesta. Pe scurt, un vechi, consacrat şi versat politician şi un gazetar aşişderea îşi reproşează, reciproc şi vehement, conservatorismul, egoismul, blocarea în proiect a progresului, înnoirii. În politică, respectiv în presă. Pe şleau, lipsa măsurii, a puterii de a renunţa, de a te da deoparte! „L’enfer, c’est l’autre” scria, cred, J.P. Sartre. Niciodată eu, noi, ai noştri!

Rîndurile precedente nu sînt, repet, o judecată, ci un preambul la excepţionala „Încheiere” – mulţumesc doamnei M. Berenyi – scrisă în 1906 de marele cărturar ardelean Iosif Vulcan, cu prilejul ultimului număr – după 42 de ani de apariţie! – al neuitatei sale reviste „Familia”. (Să nu uităm că doar faptul că ardeleanul l-a „debutat” pe  elevul cernăuţean Eminovici – cel care va deveni una dintre „căpeteniile literaturii noastre”- ar fi suficient pentru a justifica o viaţă, o carieră, împlinite). Citez: „Etatea înaintată şi sănătatea slăbită mă silesc să mă retrag de la masa redacţională şi să sistez această revistă. Este (…) un moment de o impresiune cu mult mai pătrunzătoare decât să fiu în stare a-l descrie. A te despărţi de ocupaţiunea care timp de 42 de ani ţi-a oferit atâtea momente plăcute şi fericite este o simţire ce te face să-ţi tremure toate vânele şi condeiul îţi cade din mână. Recunosc că revista aceasta pornită atunci când nu prea erau scriitori şi era singura foaie literară română din Ungaria de multe ori s-a prezentat cu lucrări de ale începătorilor, dar am bucuria că unii din aceştia au devenit căpeteniile literaturii noastre. Ştiu bine că am rămas departe de succesul pe care-l doream, dar sufletul meu e liniştit că am întrebuinţat tot ce am avut la dispoziţiune pentru ridicarea culturii naţionale. Constatând toate aceste(…) salut cu bucurie tinerimea noastră, menită a continua cu succes mai mare activitatea literară căreia i-am închinat şi eu toată viaţa mea. Mulţumesc tuturora cari mi-au dat ajutorul lor!”.

Vulcan sintetizează în acest „testament” conştiinţa misiei sale împlinite, dar şi recunoaşterea, implicită, a nevoii schimbării, împrospătării. Arborele secular are realismul de oferi aer şi lumină tinerilor vlăstare. Corectă autoevaluare, generozitate, modestie şi onoare. Să fi devenit vetuste aceste salutare însuşiri? Calităţi azi tot mai  rar de găsit – mai ales îngemănate – la persoanele care  ne conduc (făţiş ori din umbră) destinele ori care ne vorbesc, ne explică, în ziare ori la tv, cum merge, cum funcţionează lumea, societatea în care trăim. Sugerînd implicit, subliminal, că ei ar fi de neînlocuit.

 

 

Fiţi sociabili!