Gică şi Forrest Gump de Făurei

Săptămîna trecută, unul din marii noştri sportivi, Gheorghe Hagi, a împlinit jumătatea de veac. Să dea Domnul să depăşească şi următoarea jumătate, ceea ce nici nu ar fi de mirare, întrucît Gică a fost unul (din extrem de rarii sportivi români) care n-a abuzat nici de alcool, nici de alte alea, nici măcar de el însuşi, şi nici după ce a abandonat activitatea. Ei, a făcut el niţică burtică pe la o vreme, dar parcă şi de asta s-a vindecat în ultima perioadă, de cînd a coborît din nou în iarbă pentru a-şi antrena propria echipă. Ajuns aici, mă simt obligat să-i aduc elogii întemeietorului unei şcoli de fotbal ale cărei performanţe sînt absolut remarcabile, cu atît mai mult cu cît instituţii similare au decedat înainte de a produce cu adevărat ceva. Cel mai bun (de fapt, prost!) exemplu fiind cel al cumnatului lui Gică, Gică. Parcă mai mult decît în cazuri similare, televiziunile, şi nu doar cele de sport, s-au întrecut în a-l sărbători pe semicentenar, ceea ce nu e decît de lăudat. Dar, fiindcă rubrica asta are alt profil, s-ar cuveni şi să mîrîim niţel, iar prilejul ni-l oferă însuşi sărbătoritul, pe care nu mă pot împiedica să-l întreb: De ce, măi, Gică, tocmai Bănel!? Şi tocmai de ziua ta! Chestia cu Dică aproape că am înţeles-o (deşi nici p-asta în întregime!): ăsta măcar a făcut un meci, cel de la Kiev, prin care a intrat un picuţ în istoria Stelei. Dar Bănel!? Păi în afară de legendarul autogol de pe Bernabeu, ce alte vitejii a mai bifat? Măcar de la Dică puştii ăia ai tăi puteau învăţa o execuţie cît de cît corectă. De la Bănel ce să-nveţe? Să centreze fix în burta adversarului în timp ce mărşăluiesc? Că de alergat, ăsta n-a alergat niciodată. Păi, nu era mai bine să-l legitimezi pe Usain Bolt pe care, iată, Manchester n-a vrut să-l angajeze? Cred că nu te-ar fi refuzat, mai ales dacă-i explicai că dacă nu vine el, atunci îl iei pe Forrest Gump, varianta de Făurei.

 

 
 
Fiţi sociabili!