Generaţia de tablă. Ruginită

Despre „Generaţia de aur” s-a tot vorbit şi s-a scris cam cît pentru toate generaţiile de dinaintea ei. Fără a fi obţinut vreun aur pentru ţară, generaţia asta a reuşit totuşi o clasare pe locurile 5-8 la un Campionat Mondial, ceea ce nu e la îndemîna oricui. Şi oricum nu la îndemîna celor care, din ’94 încoace, au populat aceeaşi echipă numită România. Din „Generaţia de aur” au izvorît nume care au rămas întipărite nu doar în istoria fotbalului nostru, ci şi a celui spaniol (Hagi, Popescu), italian (Lăcătuş, Hagi), german (Dorinel Munteanu) ori englez (Dan Petrescu). Ca să nu mai vorbim de fotbalul turcesc, unde aceiaşi Hagi şi Popescu au scris istorie alături de Mircea Lucescu, şi el „de aur”, dar aparţinînd unei generaţii pe deplin comparabile cu cea din anii ’90-’94, cea care ne-a dus la Mondialul mexican din ’70. Dobrin, Dinu, Dumitrache, Boc, Lucescu, Dumitru sînt oricînd comparabili cu cei din anii ’90, ba chiar teamă mi-e că, luaţi bucată cu bucată, pe posturi, ar ieşi în avantaj. Mai încoace, adică după pensionarea auriferilor, putem vorbi despre o altă generaţie. Căreia, dacă ar fi să rămînem la epitete din aria metaliferă, îmi vine să-i zic „de tablă”. Şi aia subţire, ba şi ruginită. Cei mai aprigi în scris decît mine i-au încadrat în genericul „loseri”, adică unii născuţi spre a fi bătuţi. Oricînd şi de oricine, astfel încît Naţionala de pe locurile 5-8 din ’94 a ajuns, la nivelul anilor 2011-2012, undeva între locurile 50-60. Acum, ne bucurăm cînd batem vreo Albanie sau Guatemală, pe cînd atunci ridiculizam Argentina. Dacă stau şi mă gîndesc, cred că generaţiei ăsteia nu merită să-i spunem nici măcar „de tablă”, ci eventual „de table”, că are tot atîta elan cît pensionarii care bat tablele prin parcuri.

Fiţi sociabili!