Frica de amorţeala afectivă

„Ca să înţelegi că eşti prost trebuie totuşi să-ţi meargă mintea” spunea Georges Brassens. Cartea despre care începusem să vă vorbesc în ediţia trecută (Jose Antonio Marina – Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei) arată cum funcţionează prostia, care îi sînt cauzele, mecanismele şi efectele ei. Scopul ar fi unul nobil: să izbutim să ne apărăm de ea. Nu e uşor, dar merită încercat.

Eşecul inteligenţei are loc atunci cînd cineva se încăpăţînează să nu recunoască un lucru evident, cînd nimic nu îl scoate dintr-ale sale, cînd o convingere e invulnerabilă în faţa criticii sau a faptelor care o contrazic. Cînd respectivul nu învaţă din experienţe şi devine un modul blindat. Psihiatrii ştiu că multe patologii se caracterizează prin această siguranţă eronată şi de neînvins. Halucinaţiile reprezintă un caz bine cunoscut. Pacientul aude ceva şi nimeni nu îl poate convinge de faptul că această experienţă nu e produsă de un fapt real.

Pentru lămurirea cititorilor noştri – evident, mai inteligenţi decît cei ai altor gazete! – vom consemna cîteva pasaje şi idei definitorii pentru „inteligenţa eşuată”. „Mă intrigă lipsa de interes cu care a fost studiată credulitatea, uşurinţa excesivă cu care sînt crezute lucrurile. Cred că specia umană e credulă din naştere, mai exact are mecanisme eficiente şi inconştiente de formare a convingerilor. O convingere este o deprindere mentală, un lucru care se dobîndeşte prin repetiţie, şi acest mecanism de învăţare e moştenit de la rudele noastre animalele. Amintiţi-vă de cîinele lui Pavlov. Savantul suna dintr-un clopoţel cu puţin timp înainte de a-i da acestuia de mîncare; cîinele a ajuns să saliveze ori de cîte ori auzea acel sunet. În termeni umani, era convins că după acel semnal sonor urma hrana şi se purta în consecinţă.”. Convingerile se impun prin procedee automate. Fiinţa umană tinde să creadă în informaţii pe care le primeşte de un număr suficient de ori, pe căi diferite, şi care confirmă acelaşi lucru. Totuşi, odată cu apariţia limbajului, lucrurile se schimbă. Nu mai trebuie să cred în ceea ce văd, ci în ceea ce mi se spune. E şi mai hazardat, pentru că limbajul acţionează ca substitut al experienţei, fără nici o garanţie. O dată cu cuvîntul s-a născut comunicarea, dar şi minciuna, iar maşinăria noastră care generează convingeri poate fi păcălită cu uşurinţă. Mijlocele de comunicare contribuie la această înşelătorie pentru că pot crea un simulacru de realitate. Puterea a folosit întotdeauna această slăbiciune anacronică. Mecanismele de exercitare a puterii sînt permanente şi se rezuma la trei: capacitatea de a face rău, capacitatea de a răsplăti, capacitatea de a schimba convingerile. Înţelegerea acestui mecanism a fost o dovadă a genialităţii lui Napoleon.

Popper afirma că „e mai bine să lupţi cu ideile decît să trebuiască să lupţi cu oamenii”, iar Virginia Woolf era de părere că „oamenilor le place să simtă ceva, orice-ar fi să fie. De nimic nu îi este mai teamă fiinţei umane decît de amorţeala afectivă”. Părinţii expresiei „inteligenţa emoţională”, Peter Salovey şi Daniel Goleman, spuneau că inteligenţa emoţională are cinci competente fundamentale: cunoaşterea propriilor emoţii, capacitatea de a controla emoţiile, capacitatea de a se automotiva, recunoaşterea emoţiilor celorlalţi şi controlul relaţiilor. Spinoza – predecesor al conceptului de inteligenţă emoţională – spunea că salvarea noastră constă în a face pasiunile să devină raţionale. Iată un proverb spaniol: cînd dracul se plictiseşte omoară muşte cu coada. Un adevăr: „Planurile voluntare cele mai elaborate implică o exploatare conştientă a limbajului. Limbajul interior constituie materialul din care e făcută voinţa noastră”. Este evident că limbajul e cel mai important instrument al inteligenţei noastre executive. El face ca tot ce se întîmplă să devină conştient, ne permite să ne explorăm memoria, să facem planuri, să ne dăm ordine nouă înşine. Pascal era convins că omul este – esenţial – un dialog intim, iar ideile provin din zona dorinţelor. S-a observat că perechile taciturne obişnuiesc să vorbească mai mult atunci cînd spaţiul le este invadat de o dorinţă. Alexitimia este incapacitatea unei persoane de a-şi recunoaşte şi a-şi exprima sentimentele. „Vechea” voinţă este o facultate înnăscută, iar „noua” voinţă constă în patru abilităţi dobîndite: inhibarea impulsului, deliberarea, decizia, efortul susţinut.

O concluzie: inteligenţa emoţională bine antrenată şi condusă ne apără de riscurile inteligenţei eşuate, care nu este altceva decît alt nume al prostiei care ne pîndeşte de peste tot: atît din interiorul, cît şi din exteriorul nostru.

 

 

Fiţi sociabili!