Fotbalul românesc – o capcană!

Reîntoarcerea la patria mumă a unei consistente majorităţi (în termenii votului parlamentarilor am fi numit-o „majoritate calificată”, dar nu e cazul: unde aţi văzut dumneavoastră calificaţi în fotbalul nostru?) dintre cei plecaţi să rupă mai întîi continentul, apoi planeta, iar în cele din urmă şi Calea Lactee, generează fireasca întrebare: ce dracu’ au, sau dimpotrivă, ce nu au ăştia faţă de oricare alţii de pe lume de se întorc înainte de a fi apucat măcar să arate cît sînt de proşti? Ce fel de capcană este fotbalul ăsta al nostru încît orice ai face nu poţi scăpa din el? Mai-mai că ţi-ar veni să-l compari cu puşcăriile americane de maximă securitate, mai ales că la capitolul pîrnăiaşi într-adevăr excelăm. Cum spuneam, evadările anunţate cu mare fast, cu muzici de fanfară (e drept că alcătuită exclusiv din trompete şi tromboane!) sfîrşesc fără excepţie cu întoarcerea la izvoare. Alea cristaline din care beau cerbii de pe carpetă. N-am auzit încă de nici măcar unul care să fi rămas să se adape la izvoarele de whisky sau măcar de Champagne, indiferent că vorbim de jucători născuţi spre a lua Balonul de Aur, dar care termină cariera tot la Chiajna jucînd cu Balonul de Cîrpă, ori de antrenori care aşteaptă toată viaţa oferta lui Chelsea, dar ca să nu-şi iasă din mînă prestează la Mioveni, maximum tot la Chiajna. Nici măcar Lucescu, cel dat mereu de pildă în branşă n-a fost în stare să se mai dezlipească de Doneţk, experimentul Inter Milano durînd cam de cînd a intrat în vestiar şi pînă şi-au terminat jucătorii încălzirea. Toţi Pintiliii, Băneii, Bourcenii, Maricile şi Chiricheşii au plecat lei şi s-au întors (sau se pregătesc s-o facă, avînd mereu bagajul aşezat lîngă uşă) mieluşei, neputîndu-se desprinde de toxina numită campionat românesc care i-a crescut, i-a educat şi i-a făcut la fel de mari pe cît e el însuşi, adică undeva între zero şi zero barat.

Fiţi sociabili!