Feudalismul ideologic

Fără îndoială, cea mai de păguboasă este practica revanşei atunci cînd vorbim de oamenii politici. Care n-au aflat ori se prefac a nu pricepe un adevăr esenţial: că ei şi-au asumat, implicit constituţional, măcar o elementară răspundere morală: aceea de a nu-şi ridica prea des, în public, fustele în cap!

Mi se pare că trăim ca într-un trib primitiv ţinut de acea media partizană, strict polarizată, într-o ignoranţă civică voită, bazată pe incriminare continuă, nu pe construcţie, dialog, analiză. Un trib aşezat, pe rînd, sub diferite stindarde partinice şi sub vremelnice, uneori ciudate, alianţe. După vreme, după voinţa urnelor. „Prostimea”-  eu o spun în sensul vechi, nejignitor, cel folosit de cronicari, dar mă tem că politicienii noştri ignoră nuanţa – e tratată de către unii (de)formatori de opinie ca o masă amorfă. Consider o jignire a inteligenţei noastre meteahna celor ce tot denunţă „căsnicii pînă ieri perfecte” de a considera doar cromozomii celuilalt drept vinovaţi pentru bîlbele „copilului handicapat” făcut împreună. Adică, ale fostului Făt Frumos, pruncul cel lăudat la unison, pînă deunăzi, de genitorii săi, pentru virtuţile lui minunate. Mesajul e acelaşi şi e mereu negativ, fie că vine de la Putere, fie de la Opoziţia ce jinduieşte, firesc, Puterea! Oricine constată excesul revanşard, ţintit, de atacuri la persoană, de ironii de maidan. Românii aşteaptă, de 25 de ani, o dezbatere concretă, aplicată. Şi, evident,  o minimă consecvenţă trans-electorală în aplicarea unor proiecte naţionale majore. O coagulare doctrinară clară, o limpezire a apelor programelor politico-administrative. Acea salutară consecvenţă între „partid” şi dogma invocată drept act de identitate. Şi nu mereu acelaşi monolog demascator sub deviza: „Ba pe-a mă-tii!!!”. În zadar aştept  să fiu extras dintr-un soi de „feudalism ideologic”, ce nu are, nu admite nuanţe. Moştenit nu atît de la comunism („duşmanul de clasă – de castă? – veghează!”), ci mai degrabă evocînd mistica Evului Mediu. Politicienii ar trebui să-şi controleze mult mai mult antipatiile odată ce au ajuns acolo, sus, prin opţiunea noastră. Nu să ia decizii care ne privesc pe toţi exclusiv sub semnul egoului exacerbat.

E drept că şi votul popular e mereu unul revanşard, punitiv. În fond, politicienii sînt ca noi, sînt dintre noi! Iată-l, de pildă, pe un Preşedinte decis – tristă răzbunare – să sacrifice oricum dificila coagulare a Dreptei pentru niscai mofturi de tătic jignit de foştii lui camarazi, pe care azi îi repudiază. Aplicînd cel mai radical mod uman de răzbunare, cel al uciderii, la nervi, a propriei progenituri: eu te-am făcut, eu te omor! La fel cum şi adversarii lui politici demască, identifică tot Răul într-un Preşedinte fără partid-suport (din vina lui, cum ziceam). Vi se pare normal că e încă posibil ca decizii importante să se nască din orgolii şi răfuieli, şi nu exclusiv din grija pentru ţară şi urgenţele ei? Trăim oare în ţara lui „Victor şi/sau Traian”, în care e musai să fii cu unul ori cu celălalt? Nu aş vrea, nu mă pasionează asemenea gîlcevi. Ca un apolitic ce sînt, trebuie să recunosc, însă, că doar „Stînga” a dovedit – pînă acum, cel puţin – determinare, disciplină şi consecvenţă internă, de partid, în comparaţie cu o „Dreaptă” prea dezbinată – iată! – de orgolii şi interese personale inflamate. Şi care pare a ignora sinucigaş salutara axiomă ce spune că unirea face puterea. Inflaţia, hemoragia – ce nu şi-a găsit încă garoul! – de prezidenţiabili ai „Dreptei” e o dovadă. Blocajul din Consiliul Local Suceava ar putea fi alta, mai la îndemînă. Cum, în ce fel ne-am putea „răzbuna” şi noi pe cei care îşi fac din egoism şi sudalmă legitimitate publică şi program politic? Prin vot, desigur.

Voi alege, în final, două exemple de „răzbunări” din sfera politicii. Sir Clement Freud, scriitor englez, a definit-o pe Margaret Thatcher, „Doamna de fier”, drept „Attila the Hen” (găină în loc de… hun!). Un politician german aflat în campanie în timpul Festivalului Vinului i-a turnat în cap unui om al străzii o sticlă de şampanie, cu cuvintele: „Iată, acum ai şi tu ceva de băut pe săturate!”. Speriat de huiduielile mulţimii şi de flash-urile presei, Hans a făcut, pe loc, altă gafă: i-a oferit nenorocitului stiloul lui aurit, „Mont Blanc”, o sumă mare de bani şi o noapte la hotel. Vagabondul devenit vedetă a refuzat indignat, iar în aceeaşi seară politicianul şi-a dat demisia din partid şi a dispărut din viaţa publică. „Ai noştri”, cei prea ştiuţi, prea tociţi, oare ce mai aşteaptă!?  

 

Fiţi sociabili!