Feriţi-vă de sevraj!

O introducere în „teoria şi practica prostiei” este utilă oricui.  Polirom ne ajută, publicînd excelenta carte intitulată „Inteligenţa eşuată” a lui Jose Antonio Marina. Autorul este una dintre personalităţile cele mai cunoscute şi influente ale spaţiului hispanic actual.

Lucrarea pleacă de la constatarea că nu numai inteligenţa poate fi studiată şi teoretizată, ci şi prostia. Uneori, Jose Marina numeşte prostia, eufemistic, „eşecul inteligenţei”. Nu trebuie să ne gîndim prea mult, exemplele sînt chiar lîngă noi, iar la nivelul istoriei, nazismul şi comunismul au fost animate de imense prostii, subliniază scriitorul. Psihologia prostiei ar putea identifica şi cîţiva factori stimulanţi: inteligenţa greşit folosită, eşecurile de natură cognitivă ori afectivă, defectele de comunicare, deplorabilul eşec al voinţei sau alegerea defectuoasă a scopurilor. Cartea descrie societăţile inteligente versus cele stupide şi se încheie cu un elogiu adus inteligenţei triumfătoare. Inteligenţă pe care ne-o dorim, probabil, cu toţii.

Iată cîteva din definiţiile acceptate ale prostiei: 1. Să faci acelaşi lucru aşteptînd rezultate diferite. 2. Să greşeşti în mod sistematic, să-ţi propui scopuri absurde sau să te încăpăţînezi în folosirea unor mijloace ineficiente de a atinge acele scopuri. 3. Să nu fructifici ocaziile, mai ales pe cele de care eşti conştient că le poţi fructifica. 4. Fanatismul, fundamentalismul, superstiţia, plictiseala. 5. Psihastenie – ruptura modulelor mentale (Pierre Janet). 6. Gîndirea transformată în mecanism (prostie pentru Sartre, sursă de umor pentru H. Bergson).

Chiar dacă nu ne amintim din viaţa noastră nici un moment în care am dat dovadă de o inteligenţă sclipitoare, atunci cu siguranţă ne revine în memorie cel puţin o clipă în care am fost dureros de proşti. Pentru a scăpa de povara unui termen peiorativ, care coboară în derîdere o stare a omului ce ar trebui tratată cu mai mult respect, Antonio Marina ne propune să recunoaştem că „ne-a eşuat inteligenţa”. Iată o definiţie posibilă:  „Numesc inteligenţă capacitatea unui subiect de a-şi călăuzi comportamentul folosind informaţiile recepţionate, învăţate, elaborate şi produse de el însuşi”. Problema fundamentală a termenului de prostie este faptul că sfîrşeşte prin a confunda inteligenţa eşuată cu inteligenţa vătămată: sînt cazuri patologice în care subiectul este incapabil să ia o decizie din cauza unor deficienţe profunde sau chiar şi a unor traume din copilărie. Kafka, de exemplu, avea trăsăturile unei inteligenţe vătămate: „fiara kafkiană”, aşa cum o numeşte, stare definită de neputinţă în faţa vieţii. Iată ce îi scria Kafka tatălui său: „Eu eram întotdeauna acoperit de ruşine; sau îţi ascultam poruncile şi atunci mă simţeam ruşinat, căci ele erau valabile numai pentru mine; sau mă încăpăţînam să nu le dau ascultare, ceea ce era la fel de ruşinos; sau nu puteam să le dau ascultare, căci de pildă eu nu aveam forţa ta, pofta ta de mîncare, îndemînarea ta, şi asta era de fapt ruşinea cea mai mare dintre toate.”. Sau, un exemplu furnizat de unul dintre fanii ce apărau geniul creator al lui Kafka: să stai ruşinat gol în faţa femeii pe care o iubeşti şi care te iubeşte este un pic mai mult decît stupid.

Dincolo de acest caz aparte, trebuie reţinut că inteligenţa poate fi folosită într-un mod prostesc: să scrii tratate despre sexul îngerilor. Inginerul german care a proiectat crematoriile din lagărele de concentrare naziste trimite o scrisoare unei redacţii în care se arată nemulţumit de faptul că nu-i sînt recunoscute meritele: să concepi un aparat care omoară atît de mulţi oameni într-un timp atît de scurt nu e de ici de colo.

O activitate inteligentă în sine poate deveni stupidă într-un context stupid: cumpărăm un bilet la un film apoi constatăm că nu ne place. Cîţi dintre noi părăsesc sala? „Cine a făcut un sacrificiu (de bani, timp sau efort) pentru ceva îl va continua un timp, deşi aceasta îi va aduce mai multe pierderi decît cîştiguri”.

Terorismul e şi el o formă de prostie: ce legătură au nişte oameni nevinovaţi cu deciziile politice ale altora? În 1973 un DC-10 zbura pe pilot automat deasupra Mexicului. De plictiseală (conform cutiei negre), mecanicul de zbor trage de o manetă să vadă dacă pilotul automat reacţionează. Şi n-a prea reacţionat, avînd în vedere că s-au prăbuşit. Să nu te bucuri de ceea ce ai bun în viaţă e de asemenea o problemă vecină cu prostia. Imaginea acestui autor despre dragoste este originală: dragostea adevărată înseamnă un erotism spiritual cu resurse inepuizabile. Nu trebuie confundată nici cu dorinţa (vreau, am, nu mai îmi trebuie), nici cu mila sau cu dorinţa de a ajuta persoana de lîngă tine, nici măcar cu suferinţa provocată de plecarea iubitei . Practic, sentimentele nu sînt dragoste. Sentimentele sînt confuze, variate şi contradictorii, şi de fiecare dată însoţesc dragostea. Uneori o pot chiar ucide: gelozie, frică, plictiseală. Virginia Woolf: „Oamenilor le place să simtă ceva, orice ar fi să fie” – nimic nu ne sperie mai tare decît amorţeala afectivă. Sentimentele produc dependenţă, nu dragostea. Feriţi-vă de sevraj!

 

 

 

Fiţi sociabili!