Farsa de după tragedie

Motto. „Pe drumul unui mic cătun/ Venea un rus, venea şi-un tun,/ Şi tunul rus, şi rusul… tun.” (tristih de Păstorel Teodoreanu)

Deoarece sînt pur şi simplu consternat de „imobilismul”, paralizia, confuzia, deruta Coanei Europa (pe care guvernanţii noştri o cam „pupă la spate”, ignorînd – vorba lui conu general de izmene, dl. Oprea – „interesul naţional”… glumeam trist, de fapt nu glumeam!), scriu despre strategia politică a Rusiei lui Putin – de fapt a obsesiei ruseşti eterne! -, care nu este doar cea vizibilă, violentă, adică acţiunea militară, ofensivă, în forţă (anexarea Crimeii, cotropirea estului Ucrainei, intervenţia în Siria, etc.).

Şi vă propun un ciclu de articole care să arate – fără patimă – ce a însemnat pentru noi, românii, prezenţa rusului în România. Şi nu de azi, de ieri. Poate – sper eu, ca un romantic ce mi-s! -, poate că şi „ai noştri” – e un fel de a spune, oare cine sînt cei „ai noştri”, or chiar fi ei „ai noştri”?, dintre românii care ne guvernează, prin rotaţie, din 1990 încoace – vor pricepe, ceva. Deşi mă îndoiesc. Antirusismul exacerbat – de regulă simulat tot de filoruşi, ca un joc de imagine cu sens ascuns – e la fel de periculos, azi, ca acel „prorusism mascat” de tip Angela Merkel. Doar realismul, luciditatea ne-ar putea ajuta, la nivel politico-diplomatic românesc şi realist. Da, dar de unde să-l scoatem!?

Aşadar, vă propun un serial despre noi şi ruşii „eliberatori” – cum îşi zic ei – de vreo 250 de ani încoace.

Fără îndoială că orice ocupaţie militară – deşi mereu proclamată de către cotropitori ca „eliberatoare” – produce, indiscutabil, suferinţă celor ocupaţi. Ea aduce drame, sărăcie, persecuţii. Indiferent de durată, şederea unei armate străine a însemnat, la noi, rechiziţii de bunuri şi imobile, privaţiuni, corvezi impuse populaţiei. Dar şi – aici ne e durerea! – unele armate (că nu am prea auzit de violuri comise de armata germană în România anilor 1940-1945!) fac şi tot felul de abuzuri, neîngăduite vreodată de regulamentele militare: jafuri, crime şi violenţe. Violuri, îndeosebi. Aici e şi indignarea mea, strict şi personal masculină: cum să obţii plăcere prin viol!? Dar explicaţia – şi scuza implicit – vin îngemănate: sovieticii au venit, atunci, peste noi, peste Europa „hitleristă” cu oameni săraci, speriaţi, obligaţi să moară, oricum… Dar, mai ales, îndoctrinaţi: tot ce e german e duşman! Fie şi fata de 12 ani! Pe de altă parte, încerc să pricep. Unii autori – altfel de bună credinţă – încearcă să distingă, post-facum, între ocupaţiile militare „benefice” şi cele „malefice”. Se invocă progresul adus de puterile europene în fostele lor colonii, cu argumentul că multe din acestea au preferat să evolueze pe orbita fostelor metropole (Anglia, Franţa), chiar şi după dobîndirea independenţei. Hai, mă laşi!? Păi ce, aveau de ales babuinii!? Clasică este, în context, şi judecarea, evaluarea – adeseori la extreme, ambele nesănătoase – a prezenţei de aproape un secol şi jumătate a austriecilor în Bucovina. Pe care unii o elogiază fără limite (ignorînd deznaţionalizarea), lăudînd, comod, binefacerile pe care o civilizaţie superioară le aduce, fie şi prin cucerire, uneia rural-patriarhală: cadastru imobiliar, agricol şi forestier, legiuiri novatoare, infrastructură, industrie, disciplină, educaţie, etc. Corect!

Şi…de aici pînă la aşa-zisa istorie contrafactuală – care trebuie să rămînă doar un plăcut joc al minţii, cum vi-l şi propun aici – nu mai e decît un pas! Ce s-ar fi întîmplat, de pildă, dacă plănuita modernizare prin federalizare a Imperiului Austro-Ungar (susţinută acerb şi de unii deputaţi şi politicieni bucovineni ai vremii) ar fi reuşit şi dacă n-ar fi izbucnit apoi cele două conflagraţii mondiale, care au redesenat – fiecare! – harta politică a Europei şi centrele ei de Putere? Am fi fost astăzi noi, bucovinenii, fericiţi cetăţeni „cu buletin de Viena” ai acelei proiectate UE „avant la lettre”? Fiind astfel scutiţi – rămîne vorba între noi, jupânii! – de ulterioarele neajunsuri pe care „regatul” – aici, mă refer la năravuri, metehne, trădări şi cedări – de fapt, tot „miticismul” aferent pe care ni l-au impus nouă, regăţenii, după Marea Unire din 1918!?. (Să nu mai zic de influenţa mereu activă şi perfect nefastă a „sudiştilor”, încă, văd eu – vai, vai! -, nedomolită… şi în întemeierile aşa-zis democratice timide, cele de după 1989).

Dar Istoria, ziceam, nu se judecă, din fericire, nici cu „dacă”, nici cu „parcă”. Ea e scrisă de cei mari şi condusă, corectată, uneori de hazard, de întîmplare. Chiar dacă – zicea taica Marx – Istoria se tot repetă pe ea însăşi, întîi ca tragedie, apoi ca farsă.

 

 

Fiţi sociabili!